Adolescent, caut responsabil

Reacție la articolul lui Vintilă Mihăilescu, „Ora de religie – despre ce, cum, cu cine şi de ce”

Discuţia, în fond, nu a fost alta decît în ce măsură face bine sau rău o materie ca Religia (aşa cum arată ea acum, un amestec de „Înger Îngeraşul Meu” şi pilde civice ilustrate morbid) minţii crude şi foarte uşor impresionabile a elevului. Mă bucur. Dar m-aş fi bucurat şi mai tare dacă lucrurile ar fi mers cu o treaptă mai sus, punîndu-ne întrebarea: la urma urmei, ce educaţie îi oferim minţii tinere?

Să vorbim, de exemplu, despre cîte ore de psihologie se fac în liceu. Să vorbim despre calitatea lor. Să ne întrebăm dacă într-adevăr e suficient să ne oprim cu biologia la legile mendeliene, fără să le explicăm copiilor ce înseamnă heritabilitatea. Da, cred că ar fi mai util decît multe alte informaţii (moralizatoare sau nu) ca un elev de clasa a X-a să ştie că, dacă nu doarme cîteva zile la rînd, poate avea halucinaţii, şi asta nu înseamnă că are o criză de schizofrenie. Cred că ar fi la fel de util ca adolescenţii să ştie că au ceva ce se numeşte cortex prefrontal. Mai consider că e important ca un tînăr de 17 ani să ştie ce înseamnă „epigenetica” sau să aibă măcar o minimă idee a ceea ce se întîmplă de fapt la nivel molecular atunci cînd se hotărăşte să încerce etnobotanice. Cred că adolescenţii pot face, mai departe, inferenţele şi singuri.

Oricît de blazate vi s-ar părea generaţiile acestea de adolescenţi, în mintea lor se întîmplă totuşi ceva ce se întîmplă de milenii, ceva absolut normal: caută răspunsuri şi îşi asumă riscuri. Aşadar, discuţia, cred eu, ar trebui să se îndrepte acum spre problema adevărată: nu în ce măsură educaţia pe care le-o oferim adolescenţilor îi pregăteşte pentru viitor sau în ce măsură le insuflă valori pe care doar şansa le-a făcut să se cristalizeze în jurul Carpaţilor, ci în ce măsură îi ajută să se formeze sănătos, să se înţeleagă şi să înţeleagă lumea din jurul lor, pentru a putea lua deciziile cele mai bune pentru ei. Dacă singurul mod în care ni se pare că putem regla comportamentul unei minţi în dezvoltare este să invocăm o autoritate divină sau să ne bazăm pe fantoma unei atenţii de acasă, nu doar greşim, ci riscăm foarte mult. 

Cine e în măsură să rezolve aceste lucruri, atunci? Eu cred că responsabilitatea nu este nici a părinților, nici a profesorilor, din simplul motiv că s-a dovedit în 20 de ani că, în situația în care ne aflăm ca societate și ca stat, în cele mai multe cazuri atît părinții cît și profesorii sînt complet depășiți de această responsabilitate. Chiar și cei animați de cele mai bune intenții. Nu. Responsabilitatea este a celor care, văzînd că pot ajuta, să lărgească lumile în care adolescenții cresc, o fac dacă pot. Un ONG care să apeleze la profesionişti pentru a le explica părinţilor şi profesorilor ultimele cercetări din neuroştiinţe cu privire la creierul adolescent, de exemplu, ar avea un impact mult mai mare şi mai rapid decît o mie de modificări făcute mîine în programa şcolară. Nu trebuie să aşteptăm să se schimbe roţile mari, ci să le ungem pe cele mici. Responsabilitatea – morală, nu constituţională – nu este a celor înşurubaţi în funcţii de cine ştie ce colonie politică incompetentă. Este a celor care deţin cunoştinţele. Este a profesioniştilor care trebuie să îndrăznească să pronunţe ei primele cuvinte în dialogul cu societatea. Dragi doctoranzi, cercetători, profesionişti din toate ramurile: numai voi puteţi ajuta la educarea atît a noilor generaţii, cît şi a celor direct răspunzători de formarea lor. Faceţi-o cum puteţi, cît puteţi, unde puteţi. Nu încercaţi s-o faceţi sistematic, nu veţi reuşi. Nu vă descurajaţi cînd dialogul nu se încheagă, sînt situaţii care vă vor fi complet ostile. Nu vă aşteptaţi la ajutor din partea nimănui. Doar faceţi-o. Veţi vedea, va fi de ajuns.

Foto: Peretz Partensky (wikimedia commons)