Acul, Mira mea și Google

- aici sînt aruncați banii dumneavoastră! -

Mi-am luat o cățea. O cheamă Mira, e frumoasă, deșteaptă, cam zbanghie (cară în gură pietre în casă, mîndră de ce a făcut), rasa ciobănesc german din tată belgian (actualmente în Florida, să mai producă și pe-acolo), mamă Cassandra, strămoși celebri în toată Europa (cu „von” înaintea numelui), arbore genealogic ca la prinți. Tot tacîmul. Dar înțeleg că și cîinii ăștia de viță nobilă sînt tot cîini. A mea – cît e ea de prințesă – 1. mă linge pe urechi, în semn de tandrețe; și 2. doarme (tot) în cușcă.

Drept pentru care a trebuit să-i cumpăr o cușcă. Am căutat – unde altundeva? – pe internet. Am dat peste nu știu cîte site-uri, m-am documentat, am priceput, am ales, am cumpărat. Mira s-a simțit bine în cușcă astă-iarnă, dar în primăvară, în criză de pubertate fiind, i-a ros o bucată din acoperiș și vreo două scînduri. Ocazie cu care am putut constata că respectiva cușcă își meritase banii: Mira a muncit destul de mult să-i dehăineze cele două scînduri, nu i-a fost ușor.

Dar nu despre asta voiam să scriu. Ci despre faptul că, după ce am cumpărat cușca, timp de cîteva săptămîni, pe orice site mă mai plimbam, îmi plezneau privirile reclame la cuști pentru cîini. Citeam un ziar românesc – pac! poza cu o cușcă de cîine și cu „transport gratuit” scris vizibil. Mă mutam pe ziarul La Stampa din Italia ori pe Le Figaro din Franța – cușca de cîine mă urmărea. Cam toate reclamele – Google Advertising – veneau de la același producător, care avea marfă bună, dar cam scumpă (că de-aia nu luasem de la el, am găsit un producător mic într-un sat din Bărăgan și m-am gîndit să stimulez industria locală). Pînă și pe paginile cu propriile-mi articole de pe adevarul.ro (vezi foto 2) mi-a apărut cușca de cîine. Nici pe Facebook n-am scăpat: deschideam Facebook-ul să văd și eu ce mai bîrfește lumea – tranc!, cușca de cîine după mine. Mi-a venit la un moment dat să-i trimit un e-mail producătorului cu pricina: „Dom’ne, mi-am cumpărat cușcă, nu-mi mai trebuie (cel puțin pînă n-o termina Mira de ros toate scîndurile, da’ mai durează). Nu mă mai bombardați cu reclame!” Dar am renunțat.

I-am povestit chestia asta unui șef de la Google. Mi-a zis: „Sigur, noi sîntem bucuroși că încasăm banii, dar sînt bani aruncați degeaba”. Păi, de ce? Aici, explicațiunea a devenit prea complicată pentru mine. Aștept în continuare specialiști în IT, online advertising, marketing și ce-or mai fi știind ei, să-mi explice de ce, dacă un biet om și-a cumpărat ceva, trebuie să suporte săptămîni în șir reclame tocmai cu acel ceva. Simplific: dacă într-o zi îmi cumpăr un ac să-mi cos un nasture la sacou, trebuie să mă aștept ca Google să-mi bage în ochi, săptămîni la rînd, ace de la diverși producători? Rezultă de undeva – din datele culese de „giganții internetului”, de care e speriată lumea că cică ne-ar invada viața privată – că eu aș fi un cumpărător frecvent de ace? Vă spun eu că nu: nasturele pe care l-am cusut nu mai are moarte, mi-ajunge un ac pînă la pensie.

Dar, dincolo de exemplul cu acul și de Mira (care acum nu mai doarme în cușcă, e vară), am senzația că reclamele astea online se zbenguie mai ceva decît ciobăneasca mea în criză de pubertate: se proptesc în ochii cui nu trebuie, încurcînd locul (ceea ce Mira nu prea mai face, că am dus-o la dresaj). Asta n-ar fi decît o simplă bulibășeală în fața căreia să zîmbim, dacă n-ar fi pe atîția bani. Aruncați. Și recuperați din buzunarul consumatorului.