Acasă

Nu știu cum se face, dar sărbătorile de iarnă ne transformă pe loc și iremediabil în copiii părinților noștri. Nu contează nici cîți ani avem, nici de cînd am plecat de acasă, în cîteva zile reușesc să ne recupereze definitiv. Mama e atentă să mănînc cît trebuie, se asigură că a pus pe masă ce îmi place. Îl sună pe fratele meu și vrea să știe dacă la 3000 de km distanță băiatul ei a avut parte și de friptura și de salata boeuf după care se dădea în vînt acasă. „Au același gust?” Nu, evident, ce poate să zică și el, săracul?

Tata îmi spune că umblu prea subțire îmbrăcată. Nu protestez, am grijă să mă încotoșmănez. Perioadele petrecute cu ei mă moaie. Senzația că te clocește cineva într-un cocon cald, cunoscut și totuși îndepărtat, nu se compară cu nimic. E ca atunci cînd te uiți pe geamul unui compartiment de tren la un peisaj idilic. Și visezi cu ochii deschiși la viața oamenilor din casa izolată de pe un deal, pe coșul căreia se ridică un fum caligrafic. N-o să bați niciodată la ușa aceea, poți doar să-ți imaginezi că viețile lor sînt perfecte, exact ca cele ale personajelor din filmele de Crăciun care rulează de sărbători pe toate canalele tv.

Pe cuvînt, după ce m-am uitat la trei-patru siropuri cu morală, parcă-parcă începusem să cred că dragostea învinge, răul se convertește în bunătate, minunile se întîmplă atît de aproape de noi. Imaginarul de carton al filmelor de sezon cu happy end poate fi recomandat pe post de sedativ. Funcționează: după ce le vezi te cuprinde o amorțeală voioasă.

Vine timpul să mă întorc la viața mea. Mama îmi face a o mia oară pachet. Jocul e același: eu îi spun să-mi pună provizii mai puține că n-am chef să car, ea se mișcă ca argintul viu prin beci și prin bucătărie și pare că nu mă aude. Jonglează cu borcanele de zacuscă și de dulceață, mă cheamă să-mi aleg murăturile asortate. „Ia-le pe astea cu mai multă conopidă, pentru tine le-am pus că știu că-ți plac.”

Ajungem la gară. Ne-am luat de atîtea ori rămas bun că ar trebui să fie pentru toți scenariul clar. Le fac alor mei semn cu mîna să plece, să nu mai stea în frig. Dar știu că nu se vor clinti pînă cînd trenul nu se urnește din gară.  

Am uitat sticla cu apă pe masă. Mama mă sună să-mi spună că, dacă mi-e sete, am în bagaj niște portocale. Doamna din fața mea vorbește la telefon cu fiul ei: „Pune-ți, te rog, pe sub pulovăr un tricou gros, că s-a făcut frig afară”. Tipul, care trebuie să fie ca și mine, un om în toată fire, se enervează și convorbirea lor se termină brusc.