Uşor disconfort

8 septembrie 2006   Cultura: etaj şi parter

Primul meu gînd a fost să scriu un "exerciţiu de admiraţie" despre cea mai mare formaţie din lume. Să vă scriu despre istoria lor, despre cît de grozavi au fost de-a lungul a peste 40 de ani, despre impactul asupra unor generaţii de tineri din întreaga lume şi să termin cu experienţa mea la un concert de-al lor. Dar cum nu prea am reuşit să-mi conving nici măcar buni amici de măreţia lor (vorba aia, You can’t always get what you want), mi-e frică să n-o dau în bară în acest articol. Să n-o mai lungesc, e vorba despre Rolling Stones. Degeaba strîmbaţi unii din nas, degeaba îmi daţi nume de alte formaţii, degeaba îmi spuneţi ca sînt nişte circari, nuanţele pălesc în faţa evidenţei. Nici timpurile şi nici cifrele nu sînt de partea voastră. Cei un milion jumate de oameni veniţi în Rio să-i vadă, au venit să vadă istorie. Punct. Gata introducerea (cam lungă, recunosc). Pe 3 august, la Stuttgart, a avut loc un concert din turneul de promovare al ultimului lor album, A Bigger Bang. Curiozitatea unor cunoscuţi circumspecţi (cei care se îndoiesc de veridicitatea afirmaţiei mele că Stones e cea mai mare formaţie din lume) a fost mare. Asaltat de întrebările clasice, de genul: "Cum îs pe scenă?", "Nu sînt terminaţi?", "Cum a fost publicul?", "dar organizarea?", am dat invariabil acelaşi răspuns: "fabuloşi, extraordinari, minunaţi, măreţi, ce mai, totul perfect. Trebuie neapărat să-i vezi". E un răspuns deşi entuziast, destul de sec. Nu, nu s-a întîmplat nimic special ce ar face deliciul oricărei prese. Ce să povesteşti? Cum biletele la concert îţi permiteau să călătoreşti cu orice mijloc de transport înainte şi după concert? Cum lumea intra civilizat pe stadion, ca la o piesă de teatru sau ca la operă? (pentru cîrcotaşii ce ştiu de incidentele de la concertele lor de prin anii ’60, ’70, am o veste: vremurile alea sînt de mult apuse). Cum publicul format din domni şi doamne era entuziasmat şi entuziasmant, în acelaşi timp? Cum am văzut o pereche de tineri bînd şampanie din cupe, înainte de concert? Am luat toate astea ca ceva normal, firesc şi emoţionant. În nici o cronică despre turneul lor nu am citit despre vreun incident. Se menţionează aceleaşi "stereotipuri": atmosfera extraordinară, numărul mare de spectatori, se fac comparaţii de playlisturi: aici au cîntat "Ruby Tuesday", în loc de "As Tears Go By", Lisa Fischer (backing vocal al trupei) a fost fantastică la coverul după Ray Charles ("Night time") (fineţuri, cum ar veni), se povesteşte despre persoane ce îşi numără prezenţele la concertele Stones ca pe nişte medalii de onoare etc. etc. Pe scurt: show-ul fabulos de pe scenă şi din tribună, graţie celei mai mari formaţii din lume (repetiţia e binevenită). După 10 zile, am fost la Arenele Romane, din Bucureşti, la concert Placebo. Aţi citit despre ei, în Dilema veche, cu ceva timp în urmă, într-un articol fain al lui Carmen Mezincescu. E categoric una dintre cele mai bune trupe din istoria rockului actual. Cei prezenţi la concert, şi nu numai, ştiţi precis unde vreau să bat. Despre cum un eveniment asemănător celui prezentat mai sus, capătă la noi un caracter de imprevizibilitate uşor disconfortant. Nu e vorba despre reprezentaţia în sine, aia a fost excelentă. Să vorbim despre "încălzire". Ai venit la un concert rock, în aer liber? Bun, atunci dacă tot eşti rocker, să te ajutăm să intri cumva în atmosferă, călit. Aştepţi două ore, îngrămădit în ceilalţi, ca să poţi intra pe una din cele trei portiţe de cîte o singură persoană. Ţi se face rău, ameţeşti, nu-i nimic, ieşi din rînd, ca să poţi intra peste încă o oră. Ai cumva la tine sticle din plastic cu apă sau suc? Ştii prea bine că nu poţi intra cu ele, aşa că trebuie să le arunci. Nu găseşti vreun coş de gunoi, iarăşi nu-i nimic, aruncă-le pe jos, fix în poartă! O să aibă grijă jandarmii să te atenţioneze (cei mai politicoşi o să te ţină chiar de mînă) să nu calci şi să aluneci peste mormanul de pet-uri din care se varsă sucurile. Ai intrat? Felicitări! Firma organizatoare o să-ţi dea steguleţe portocalii. The future’s bright, the future’s orange. Orice manifestare de genul ăsta are, s-o recunoaştem, farmecul său. Nu ştii niciodată cum va fi, ţi se va pregăti mereu o surpriză. Înainte de un concert, film, piesă de teatru, meci sau o seară în discotecă (orice care să presupună prezenţa unui public), te încordezi şi porneşti uşor îngrijorat şi sceptic spre locul cu pricina. Fără voia ta, te poţi trezi în postura de suporter "ultras", descoperi laturi necunoscute ale personalităţii tale şi ale semenilor tăi. S-ar putea să-mi spuneţi că exagerez, că "dom’le, nu-i chiar aşa", dar cred că vigilenţa trebuie totuşi păstrată. Situaţii extreme necesită soluţii extreme. Nu cred că-i o chestie rea, numai că oboseşti la un moment dat. E disconfortant. În cele din urmă devii zen şi, zău, e păcat.

Mai multe