Telefonul buclucaş

17 noiembrie 2005   Cultura: etaj şi parter

Povestea telefonului buclucaş al prim-ministrului către procurorul general ţine, pe de o parte, de cultura teatrală şi, pe de altă parte, de cultura virtuală. Scenariul repetă O scrisoare pierdută, cu tehnologia adusă la zi: nu mai e vorba de o scrisoare înmînată direct sau prin poştă, ci de un apel telefonic în reţeaua GSM. Dama "bună", care face dificultăţi prefectului (respectiv preşedintelui), apare în ambele variante. Şi în viaţă, ca şi pe scenă, preşedintele progresist, chiar liber-schimbist, al unei societăţi "cioclopedico-cooperative", este închis pentru o zi. Disputa referitoare la corectitudinea gestului premierului se învîrte în jurul principiului separaţiei puterilor în stat. Executivul nu trebuie să se implice, nici în legislaţie, nici în justiţie. De aici, nu rezultă însă că puterile respective ar fi obligate să se izoleze etanş, să nu comunice deloc între ele. Argumentul lui Tăriceanu - care susţine, sus şi tare că, dacă n-are voie să influenţeze, este chiar dator să se informeze - pare de bun-simţ. Puţini văd de unde se naşte confuzia: nu despre comunicare este vorba, ci despre canalul prin care se efectuează ea. Canalul prin care se comunică nu este neutru în raport cu conţinutul comunicării. Faptul este cunoscut încă din vremea lui Marshall McLuhan, care ne-a învăţat că "mediul este mesajul". În româneşte, cuvîntul mediu este ambiguu, el desemnînd atît intervalul dintre emiţător şi receptor, adică distanţa prin care canalul de transmisie pătrunde, cît şi ambianţa, "mediul" înconjurător, în care procesul de comunicare se desfăşoară. Faptul că noi nu avem distincţia dintre medium şi environment ne împiedică să sesizăm esenţa şi amploarea problemei. Contează prin ce comunici, mai mult decît ceea ce comunici. Între puteri distincte, comunicarea nu este doar posibilă, ci chiar dezirabilă, depinde însă de canalul adoptat. Separarea de jure a ariilor Puterii implică protocoale precise, iar comunicarea de facto dintre diversele domenii ale Puterii poate fi realizată doar în conformitate cu aceste protocoale. Cuvîntul protocol este, şi el, ambiguu, ţinînd atît de normele interacţiunilor sociale, cît şi de constrîngerile impuse de tehnologie. Vorbim de TCP-IP, modalitatea de a lua contact cu un sit web, ca despre un protocol, la fel cum vorbim despre cerinţa de a da un răspuns prompt unei invitaţii, indiferent pe ce cale ar sosi ea, sau despre datoria de a mulţumi gazdei, a doua zi după un party. Protocolul comunicării între puteri distincte presupune anumite mijloace, care nu sînt neutre din punctul de vedere al conţinutului acestei comunicări. Problema nu este dacă un caz te interesează, ci modalitatea pe care o alegi pentru a te informa asupra lui. A telefona, îndeosebi în reţeaua GSM, este comod, dar inoportun, pentru că ţine de viaţa privată, nu de cea publică. Apelul telefonic este, cel puţin teoretic, confidenţial; scrisorile, faxurile şi e-mail-urile aparţin domeniului public, deoarece lasă urme. Călin putea telefona oricui, pentru a se interesa de situaţia unui prieten; premierul Tăriceanu avea la dispoziţie un sistem de comunicare oficial, la care ar fi trebuit să recurgă. Putea trimite o scrisoare cu număr de înregistrare, un fax onest, un e-mail regăsibil pe server. N-a făcut-o, nu neapărat din dorinţa de a se ascunde, cît din ignorarea specificului diverselor mijloace de comunicare. De ce nu l-ar fi e-mail-at prim-ministrului pe procurorul general? Pentru că nu ştia că diferenţa dintre un e-mail şi un telefon face diferenţa dintre public şi privat. Telefonul este pentru intimitate, e-mail-ul este pentru publicitate. Nici chiar Patriot's Act, adoptat de Congresul american după 11 septembrie 2001, nu prevede urmărirea conţinutului convorbirilor telefonice, ci doar, în cazul suspecţilor, a adreselor destinatarilor şi ale expeditorilor. Scrisoarea electronică rămîne însă undeva, ea poate fi citită de toţi cei interesaţi, confidenţialitatea ei nu e de nimeni garantată, ea funcţionează ca "scrisoare deschisă", iar, în cazul de faţă, este tratată ca o "scrisoare pierdută". Napoleon avea obiceiul să spună despre una dintre marile sale gafe: "este mai mult decît o crimă, este o greşeală". Prim-ministrul n-a greşit încălcînd Constituţia, nici îngrădind Parchetul. A greşit, cînd n-a utilizat, pentru a-şi transmite mesajul, canalul potrivit.

Mai multe