Sistemul lui Papură Vodă!

Nu mi-am imaginat vreodată că, odată facultatea terminată, coşmarul birocratic nu se va fi terminat nici pe departe. La un an după obţinerea titlului de "licenţiat în Filologie", într-o zi nesuferită de ianuarie, m-am dus la sediul facultăţii pentru care, cinci ani de zile, am dat bani pentru vrute şi nevrute, să-mi cer diploma de licenţă. Am făcut greşeala să solicit eliberarea acestei diplome la numai trei luni după examenele de absolvire. Mi-am imaginat că întocmirea unui act "stas", în care nu trebuie decît să se bifeze, după caz, dna sau dnul, să se treacă numele, prenumele, data şi locul naşterii licenţiatului şi media examenelor finale, nu ar trebui să dureze mai mult de cîteva săptămîni. Sătulă fiind de nenumăratele drumuri la secretariat, soldate, de fiecare dată, cu ridicări din umeri şi "nimeni nu ştie nimic şi de nimeni", am avut inspiraţia să dau înainte un telefon ca să "testez terenul". Cu o voce plictisită, secretara mi-a răspuns ceva de genul "Acum, domnişoară? Păi cine are timp să se ocupe de asta acum? Sunaţi peste (alte) trei luni" şi zdrang telefonul în nas! M-am conformat şi am aşteptat. După cele (alte) trei luni, au mai urmat alte şi alte luni, alte şi alte telefoane la secretariatul facultăţii. Luna trecută s-a împlinit un an de cînd am absolvit facultatea şi mi-am propus să mă duc - cu o falcă-n cer şi cu una în pămînt, mare greşeală! - să-mi cer un drept absolut firesc. După ce am trecut de zidul de studenţi care fumau ca şerpii în poarta facultăţii, am fost oprită de portar şi legitimată. După îndelungi explicaţii, zîmbete şi ocheade aruncate acestui domn care nu se lăsa nicicum înduplecat de lipsa legitimaţiei mele de student, mi-am amintit de legitimaţia de presă. I-am fluturat-o urgent prin faţa ochilor şi m-am pierdut în mulţime. În faţa secretariatului Facultăţii de limbi străine, ca de obicei, o forfotă îngrozitoare. Ignorînd orice fel de "da de ce nu staţi la coadă, v-aţi obişnuit să intraţi peste rînd", am trecut pragul, am lăsat nervii la o parte - conştientă fiind că aşa n-aş fi avut sorţi de izbîndă - şi am dat bineţe. După ce i-am spus secretarei cine sînt şi ce vreau, am primit o hîrtie cu care mi s-a spus că trebuie să merg la bibliotecă. Nu am înţeles la ce bun acest drum de trei etaje şi i-am mai spus o dată că eu vreau doar să-mi iau diploma. "Înţeleg, don'şoară. Mergeţi la bibliotecă şi rezolvaţi"... ce? La bibliotecă, linişte deplină şi nici ţipenie de om. Am încercat să merg să caut pe cineva, dar anunţul "Accesul studenţilor pe această scară este absolut interzis" mi-a cam tăiat din elan. Interzis, interzis, dar văzînd că trece o jumătate de oră şi nimeni nu pare să se deranjeze de prezenţa mea, am încălcat "anunţul" şi am coborît scările. Scări care duceau la alte scări şi tot aşa. Undeva într-o văgăună, am găsit trei doamne care completau de zor acte. Le-am întins, vizibil nedumerită, hîrtia primită, am primit o ştampilă care certifica faptul că nu am nici o carte nereturnată (nu că ar fi verificat cineva în vreun dosar) şi am plecat. După încă o jumătate de oră petrecută în faţa secretariatului (nu am mai îndrăznit să trec "peste rînd"), am intrat şi brusc am fost întrebată: "Aţi plătit banii ăia? Cum care bani? Păi, n-aţi zis că vreţi să vă luaţi diploma? Trebuie să plătiţi cinci sute! V-aştept!". Alte scări, alte culoare, alte cozi, alte mutre. Plătesc, revin în secretariat, sînt retrimisă la etajul trei, apoi la etajul cinci. Ajung cu chiu cu vai şi, fatalitate! Programul biroului de "Eliberări diplome" se termina la ora 13,00. Intru cu orice risc şi, cum m-am aşteptat, începe circul: "Şi dvs. ce mai vreţi la ora asta?! Nu vedeţi ce scrie pe uşă? Da' credeţi că puteţi veni aşa, oricînd. Veniţi mîine." Panicată şi îngrozită de reluarea coşmarului "mîine", aplic planul B. Niciodată nu am făcut atîtea complimente unei femei şi nu i-am "făcut frumos din gene" ca în acea după-amiază, ora 13,15. Dar a meritat, nu a trebuit să mă mai duc "mîine". "Hai, verificaţi-vă datele, notele, scrieţi Ťam primit FM şi DB» şi data viitoare învăţaţi să respectaţi programu'. Gina, trage tu grilajul să nu mai vină şi alţii, că nu mai apucăm să plecăm!" Urc victorioasă, arăt diploma secretarei şi aflu cu stupoare că "nu vă putem elibera diploma de traducător şi de profesor. Aţi plătit banii ăia? Păi ia să-i plătiţi. Ah, şi să daţi şi examenul ăla final. Ăla de pedagogie, costă 25 de euro. Mergeţi la cinci că scrie pe uşă. Cum care uşă? Mergeţi că e acolo". Sătulă, nu am mai mers, deşi aveam de urcat un singur etaj. Şi mă bate gîndul nici să nu mă mai duc vreodată. Mi-am luat porţia de umilinţă pentru multă vreme. Nu mai vreau nimic deocamdată. Mi-a ajuns, am terminat şi teamă mi-e că nu-mi foloseşte la nimic.