Hipermedia pe vremea lui Petru Rareş

28 septembrie 2006   Cultura: etaj şi parter

Am revizitat, vara aceasta, mănăstirile bucovinene, avînd ca însoţitor - mai bun decît orice ghid - cartea lui Sorin Dumitrescu, Chivotele lui Petru Rareş şi modelul lor ceresc. Am putut verifica astfel soliditatea argumentelor autorului privind sursele teologice ale programului iconografic iniţiat de mitropolitul Grigorie Roşca şi materializat în faimoasele fresce exterioare ale Moldoviţei, Voroneţului, Humorului etc. Ca orice demers inovator, cartea lui Sorin Dumitrescu stimulează gîndirea critică şi reflecţia independentă. Simpla contemplare a armoniei coloristice, extazierea în faţa "albastrului de Voroneţ", a "verdelui de Suceviţa", a "ocrului de Humor" rămîn nişte experienţe incomplete, dacă nu depăşim nivelul senzaţiilor vagi şi nu ne simţim îndemnaţi să desluşim semnificaţia pe care o capătă frescele pentru vizitatorul de azi. Scriind despre catedrala Notre Dame, Victor Hugo impunea ideea că limbajul imaginilor a fost necesar doar atîta vreme cît cartea era rară şi alfabetizarea redusă. Tehnologia tiparului avea să răspîndească mesajele într-un mod mai eficient decît frescele, vitraliile şi statuile. De aici ideea că ceci tuera cela, cartea va înlocui catedrala. Ca scriitor, Victor Hugo era convins de virtuţile superioare ale textului faţă de limbajul vizual sau sonor. Gutenberg publică primele incunabule chiar în anul în care Ştefan cel Mare urcă pe tron şi începe vastul său program de edificare a aşezămintelor de cult. Pictura exterioară apare în vremea ofensivei reformei religioase, bine susţinută cu tipărituri. Cu toate acestea, ar fi o eroare să credem că înflorirea, în Moldova, a discursului prin imagini s-ar fi datorat doar neştiinţei de carte corelată cu absenţa tehnologiei tiparului. Dimpotrivă, privitorul de azi îşi poate da seama că autorul programului iconografic, în speţă Grigorie Roşca, realiza instinctiv modul în care interferenţa dintre imagini şi combinaţia lor cu sonorităţile muzicale sporeau forţa de impact a mesajului. Astăzi, cînd hipermedia ne-a obişnuit cu discursul neliniar care combină în succesiuni deseori capricioase semne eterogene - texte, imagini, sunete -, înţelegem mai bine caracterul vizionar al demersului eclesiastic de atunci. Nu putem citi două texte deodată, dar putem vedea mai multe imagini în acelaşi timp, iar, în muzica numită "cultă", putem auzi simultan mai multe melodii. Este esenţial faptul că frescele ocupă suprafaţa exterioară în întregul ei, imaginile fiind grupate tematic. "Judecata din Urmă" şi "Marele Praznic Ceresc" ocupă poziţii fixe: prima pe peretele vestic, a doua pe absida altarului şi pe cele două abside laterale. Celelalte teme - "Luarea Constatinopolului", "Acatistul Maicii Domnului", "Izgonirea din Rai", "Arborele lui Ieseu" etc. - ocupă poziţii variabile pe zidurile de sud şi de nord. Reprezentarea fiecărei scene trebuia să se conformeze canonului bizantin, existau însă grade de libertate în privinţa poziţionării relative a imaginilor. În pictarea bisericilor, s-a recurs la o metodă foarte des utilizată în zilele noastre, aceea a permutărilor sistematice în vederea găsirii, prin experimente succesive, a grupajului optim, aşa cum a fost el realizat la Voroneţ (unde fresca "Judecăţii din Urmă", finalizată în 1546, succede cu doar cinci ani pe cea din Capela Sixtină, a lui Michelangelo). Rezultă astfel ceea ce Sorin Dumitrescu numeşte "articularea asociativă", adică ansamblul de legături vizuale, dar şi conceptuale, dintre imagini, efect întru totul similar celui produs de conexiunile pe care hiperlink-urile le realizează în discursul hipermedia, cu suport electronic, din cultura noastră informaţională. Astfel, asocierea dintre "Izgonirea din Rai" şi "Ispitirile Sfîntului Antonie" creează legătura conceptuală dintre păcatul originar şi redempţiunea prin ascetism. "Luarea Constantinopolului", cu icoana Fecioarei deasupra zidului, este corelată cu viziunea Rugului Aprins, simbol al Fecioarei, sugerînd că evenimentul cel mai dramatic din istoria creştinătăţii răsăritene n-ar fi fost o catastrofă finală, ci o experienţă purificatoare, născătoare de noi speranţe. "Martiriul Sfîntului Ioan cel Nou", "Minunile Sfîntului Nicolae" şi figurile Sfinţilor Mucenici se leagă într-o afirmare autoritară a unităţii şi forţei credinţei militante. Privirea simultană a temelor, dar şi cea în succesiune, prin înconjurarea bisericii, oferă mai mult decît o lectură, o percepţie multiplă, cvasiauditivă a vizualului. Aşa cum muzica dă posibilitatea audiţiei simultane a mai multor discursuri, frescele moldoveneşti, departe de a fi simple benzi desenate care povestesc liniar o istorie, stimulează, prin asocierile variabile dintre imagini, reflecţia asupra polisemiei mesajului religios, al cărui sens nu este restrîns la afirmaţia unică, dogmatică, ci este construit de însuşi privitorul care parcurge cu răbdare multiplicitatea traseelor vizuale. Muzica şi lumina îşi joacă, şi ele, rolul, în acest ansamblu hipermedia sofisticat. Am avut prilejul să înconjor, la miezul nopţii, biserica Moldoviţei, într-o procesiune desfăşurată la lumina lumînărilor, în sunetul cîntărilor bizantine. Altfel sclipeau frescele, altfel se legau, decît în timpul zilei, iar muzica potenţa receptivitatea celui care participa la eveniment. Precum navigatorul din lumea virtuală, exploratorul frescelor bucovinene interacţionează cu ele, activînd mereu alte asocieri, care nasc alte semnificaţii. Între hipermedia de pe vremea lui Petru Rareş şi cea din zilele noastre diferenţa nu este de concepţie, ci de realizare: doar suportul electronic le desparte.

Mai multe