Flaubert şi Internetul
Bouvard şi Pécuchet s-au cunoscut vara, plimbîndu-se prin Parisul înăbuşitor, precum Lache şi Mache, în micul Paris de pe Dîmboviţa. Şi unii, şi alţii erau funcţionari, copişti, într-o vreme în care nu numai computerul, dar nici măcar maşina de scris nu exista. Fără tastatură, fără Word, munceau, în epoca modernităţii, precum scribii în antichitate şi caligrafii, în Evul Mediu. Scăpaţi de corvoadă, din birouri sufocante, ieşeau, se plimbau, socializau, vorbeau. Lache şi Mache trec nonşalant, ca prin link-urile hipertextului, de la recolta rapiţei la împrumutul extern, de la remanierea guvernamentală la abolirea pedepsei cu moartea. La rîndul lor, Bouvard şi Pécuchet, în funcţie de figurile pe care le întîlnesc întîmplător, vorbesc despre alcoolism, problema muncitorească, emanciparea femeilor, condiţia prostituatelor, religie, armată etc. Atît pentru Flaubert, cît şi pentru Caragiale, vara este anotimpul potrivit pentru o naraţiune comică. Spre deosebire de eroii bucureşteni, pentru care conversaţia este o raţiune arhisuficientă pentru a trăi, Bouvard şi Pécuchet visează, precum Faust, la acţiune. Obţinînd o moştenire consistentă, precum Caragiale, pleacă în provincie, într-un teritoriu în care pot să-şi exercite opera civilizatoare. Se vor ocupa pe rînd de horticultură, agricultură, arhitectură peisajeră, chimie, anatomie, fiziologie, medicină, farmacie, igienă, astronomie, paleontologie, geologie, muzeologie, teoria literaturii, filosofia istoriei, economie politică, religie, educaţie, sociologie, ecologie, eşuînd, succesiv, în tot ce întreprind. Hazul vine din faptul că eroii îşi întemeiază orice demers pe cunoaşterea ştiinţifică, refuzînd empirismul. Acumulează o enormă bibliotecă şi recurg orbeşte la indicaţiile pe care le găsesc în cărţi. Enormitatea prostiei lor se explică prin convingerea naivă în infailibilitatea roadelor cunoaşterii umane. Cultivă legume cu manualul în mînă, fac analize chimice pentru a detecta ciocolata falsificată (care conţine E-uri, am zice astăzi), studiază piese de teatru, ghidîndu-se după exegeza care le sufocă. Mulţi comentatori au văzut în acest roman o critică a enciclopedismului. În realitate, organizarea sistematică a cunoaşterii, oferită de lucrările enciclopedice, oferă orientări clare, care feresc de rătăciri. Degeaba ai însă conţinutul, dacă ignori metoda. Aceasta din urmă constă din abordarea sistematică a oricărei probleme, de la un capăt, aşa-zicînd, pentru a ajunge, în paşi mărunţi, la celălalt. Or, eroii nu procedează astfel ci, mînaţi de setea de cunoaştere şi de dorinţa grabnică de a o aplica, atacă orice domeniu din chiar mijlocul lui, fără metodă, fără sistem, fără disciplină. Bouvard şi Pécuchet sînt nişte cibernauţi avant la lettre . Ei trec de la una la alta, acumulînd informaţii, punîndu-le cap la cap, într-o dezordine a erudiţiei care stîrneşte rîsul. Cercetările privind practicile e-culturii arată că, pentru cel neinstruit în ordonarea conceptelor, adică pentru cel care nu trece mai întîi prin disciplinele culturale tradiţionale, accesul la bogăţia dezordonată de cunoaştere din ciberspaţiu este de mic folos. Asamblajul fortuit de fragmente de cunoaştere nu duce la saltul calitativ pe care creaţia îl implică. Fără o analiză critică, fără o abordare bazată pe stricte ipoteze de lucru, acumularea de informaţii înseamnă doar fixarea în derizoriu. La rîndul său, pentru a-şi scrie cartea, în care avea să experimenteze, pentru prima dată, "comicul ideilor", Flaubert a citit, a frunzărit, a conspectat enorm. Îi lipsea, vai, instrumentul electronic. Dezamăgit de lentoarea lucrului în bibliotecă, speriat de marile cheltuieli implicate de cumpărarea cărţilor, Flaubert recurgea la contracte de împrumut cu librarii. Asemenea navigatorului în reţea, care uită, în drumul său, ceea ce caută, Flaubert pierde enorm de mult timp, făcînd delicioase ocolişuri, rătăcind cu voluptate prin cărţi şi întîrziind, astfel, finalizarea manuscrisului. Găsea, în voiajurile sale, perle de prostie, comoare de grotesc, pe care şi le nota scrupulos*. Din ele urma să se alcătuiască cel de-al doilea volum al romanului, anume lucrarea pe care copiştii, dezamăgiţi de practică, îşi propun s-o scrie. Mulţi cred că lucrarea proiectată de Bouvard şi Pécuchet ar fi tocmai Dicţionarul locurilor comune, publicat, de obicei, în acelaşi volum cu romanul în cauză. De fapt, volumul al doilea, compilat din lecturile celor doi, adică ale lui Flaubert însuşi, ar fi cuprins fragmentele de comic involuntar de găsit în cei mai respectabili autori. Scrie, de pildă, Chateaubriand despre Napoleon, iar Flaubert conspectează diligent: "e drept, a fost victorios în războaie; dar, lăsînd aceasta deoparte, cel mai obscur general avea mai multă competenţă ca el". Selecţia unor asemenea fragmente este dificilă, în absenţa unui browser. Dar asamblarea lor este şi mai dificilă, căci clasarea univocă este imposibilă, iar hipertextul nu fusese încă inventat. Flaubert credea, oarecum naiv, că volumul al doilea va fi scris uşor, fiind format practic doar din citate. Aşa s-ar fi întîmplat dacă ar fi avut facilitatea copy-and-paste şi tehnica hiperlegăturii. Fără ele, weblog -ul lui Bouvard şi Pécuchet, adică traseul aventurii lor pseudo-intelectuale, a rămas să fie redactat de proştii informatizaţi ai zilelor noastre. _________________ * Ca şi Radu Cosaşu astăzi, ceea ce arată, încă o dată, că marile spirite se întîlnesc.