E-pirateria

22 decembrie 2005   Cultura: etaj şi parter

Piraţii de odinioară operau în Caraibe, în Maroc şi în Mările Sudului. Jaful navelor, capturarea echipajelor în vederea răscumpărării se practică şi astăzi, pe coastele Somaliei, printre victime numărîndu-se şi mateloţi români, angajaţi sub pavilioane dubioase. Comorile piraţilor, greu de fructificat pe o piaţă transparentă, erau ascunse bine în vreo insulă pustie, stîrnind imaginaţia aventurierilor şi a scriitorilor. Cei care continuă meseria conform tradiţiilor sînt însă departe de a face o afacere bună. Mai inspiraţi sînt piraţii ciberspaţiului, care nu capturează nave, ci programe de calculator. Ei nu navighează pe mări furtunoase, nu arborează pavilionul cu cap de mort şi nu riscă spînzurătoarea. Aşezaţi comod în faţa ecranului, îmbarcaţi pe Internet Explorer, interceptează şi descarcă fişiere de biţi, sisteme de operare, programe aplicative, jocuri, filme şi cărţi electronice. Apoi, fie se bucură de ele în mod gratuit, fie le vînd la preţuri mult mai scăzute decît cele ale versiunilor originale, deturnînd astfel cîştigurile cuvenite creatorilor care au investit, în elaborarea lor, inteligenţă şi imaginaţie. E-pirateria îndeamnă la reflecţie asupra a trei probleme: una etică, una economică şi una legislativă. Printre ciber-piraţi se numără indivizi care nu ar fura nici măcar o ciocolată de la supermarket. Semnatarul acestor rînduri mărturiseşte că le scrie la calculator, folosind programul Microsoft Word şi sistemul de operare Windows, obţinute prin e-piratare şi totuşi se consideră un om cinstit. E-piraţii şi beneficiarii lor nu au mustrări de conştiinţă cînd îşi însuşesc gratuit munca altora, deşi ar ezita înainte de a atenta la o proprietate străină. Explicaţia constă în obişnuinţa noastră de a considera drept "muncă" doar acea activitate care se încorporează în bunuri materiale. Acestea aparţin de drept celui care le-a realizat, fiind prelungiri ale corpului său activ. Dacă i le-am lua, l-am lipsi de ele. Or, profitînd de informaţia dematerializată pe care altcineva a elaborat-o, nu înseamnă că l-am depriva pe acesta de ceva anume, căci autorul rămîne cu ştiinţa sa, nediminuată de faptul că un altul şi-a însuşit-o. În viziunea larg împărtăşită, proprietatea materială este sacră, cea intelectuală este un moft. Firmele producătoare de software, adică de informaţie şi de cunoaştere, acuză vehement pierderile cauzate de e-piraterie, menţionează cifre astronomice şi, pentru a le face mai inteligibile, le raportează la unitatea de timp, rezultînd, în ansamblu, cca 500 USD pe secundă. Ele presează guvernele să ia măsuri legislative drastice pentru reprimarea vinovaţilor. Pe de altă parte, producătorii nu fac mare lucru în vederea protejării electronice a programelor lor. Codurile care împiedică copierea discurilor compact sau descărcarea unui fişier din ciberspaţiu pot fi sparte cu relativă uşurinţă. De multe ori, firme de anvergură, ca Microsoft, încurajează, în fapt, e-pirateria, cu toate că o condamnă în vorbe. Explicaţia constă dintr-un fenomen economic interesant: e-pirateria contribuie, prin efectul de reţea, la creşterea pieţii de desfacere a produselor originale şi, uneori, chiar la mărirea profitului firmelor producătoare. Efectul de reţea se manifestă prin creşterea interesului consumatorului pentru un anumit produs informaţional, odată cu creşterea numărului de utilizatori, indiferent dacă aceştia folosesc programe originale sau versiuni piratate. Dacă sînt mulţi utilizatori în reţea, ei pot schimba cu uşurinţă fişiere, îşi pot împărtăşi experienţa şi au, în general, subiecte de conversaţie şi pretexte de socializare virtuală. În economia bunurilor materiale, reţeaua are un efect diferit. Pînă la un punct, doreşti să ai ceea ce vezi la celălalt şi faci eforturi to keep up with the Jones. Apoi abia vine dorinţa de diferenţiere, de a te distinge de vulg, prin posesia unor bunuri rare, unicate, obiecte "cu aură". Apple a mizat pe acest tip de efect, oferind calculatoare "deosebite", dar a pierdut, deoarece economia virtuală mizează mai mult pe compatibilitate şi cooperare decît pe mîndra izolare. Jocul concurenţial dintre producătorii originali şi e-piraţi nu este unul de sumă nulă: amîndoi pot cîştiga, dacă iau, în fiecare moment, decizii inteligente. Guvernele sînt presate să ia măsuri împotriva e-pirateriei, deoarece firmele, din motivele economice arătate, nu sînt prea grăbite să o facă. Periodic, poliţia şi justiţia execută public pe cîte cineva: un cibernaut, care face rost de filme înainte de premiera lor oficială, este inculpat; tarabele unde se vînd programe, jocuri şi muzică sînt răsturnate cu furie, ca tejghelele zarafilor din Templu; la televizor, se arată cum compresoare strivesc nemilos stive de discuri compact, comori ale e-piraţilor. Între două acţiuni bine mediatizate, se lasă liniştea şi se practică toleranţa. Calcule precise, bazate pe modele economice sofisticate, arată că bunăstarea generală (welfare), rezultat al agregării sociale a intereselor tuturor categoriilor, creşte datorită e-pirateriei. Producătorii sînt obligaţi de concurenţa e-piraţilor să-şi reducă preţurile, iniţial prohibitiv de mari, fiind compensaţi de lărgirea propriei pieţe de desfacere. Cîtă vreme tehnologia informaţională dintr-o anumită ţară se află într-o stare incipientă, e-pirateria contribuie la dezvoltarea ei prin sensibilizarea publicului, stimularea cererii şi educarea profesională a viitorilor agenţi economici cinstiţi.

Mai multe