E-LSD

6 iulie 2006   Cultura: etaj şi parter

Timothy Leary, marele guru al anilor 1960, a încercat să revină, după treizeci de ani, în actualitate, susţinînd că Internetul ar reprezenta astăzi ceea ce drogurile au însemnat pentru generaţia flower power: un procedeu pentru a deschide mai larg "porţile percepţiei". Numeroşi specialişti în "studii culturale" afirmă că o trăsătură caracteristică a contraculturii anilor '60 ar fi fost atitudinea antitehnologică, frizînd ludditismul. Bruce Sterling susţine că atunci era vremea întoarcerii spre rusticism, romantism, împotriva exceselor ştiinţei şi tehnologiei. Totuşi, acelaşi Bruce Sterling observa că "nu Pămîntul-Mamă ne-a dat acidul lisergic, atît de prizat de tinerii acelor ani, ci laboratoarele Sandoz". Ideea că se putea ajunge la conştiinţa cosmică prin recurgerea la un preparat chimic era strîns legată de fetişizarea tehnologiei. Se putea ajunge într-o stare "iluminată", nu prin lungi ani de asceză - aşa cum arăta Hermann Hesse, în cartea sa, Siddharta, atît de citită de tinerii acelor ani -, ci instantaneu, prin ingurgitarea unei substanţe obţinute prin mijloace chimice. Asistam, pe atunci, la o combinaţie insolită între ideologie şi chimie. Experienţa navigării în ciberspaţiu oferă eliberarea de spaţiul tridimensional şi de timpul liniar. Primul se dilată pînă la o inexprimabilă infinitate; al doilea se reconfigurează sub formă de straturi suprapuse. Mai mult, aventura ciberspaţială este scutită de cele două mari neajunsuri ale drogurilor: efemeritatea senzaţiei de euforie şi pierderea controlului care o acompaniază. La prima, Nietzsche se referea cu ironie: "dispreţul, ura faţă de tot ceea ce este trecător, schimbător, incert; - de unde această preţuire a permanenţei?". În ceea ce priveşte controlul, el este menţinut treaz în mediul virtual, prin protocoalele interactivităţii. O carte electronică virtuală poate fi halucinogenă, deoarece produce, asemenea substanţelor psihotrope, tulburări cititorului familiarizat cu mediul culturii tipărite. O asemenea carte este studiul Aspecte mediale ale imaginii digitale de Lucia Simona Dinescu, lucrare existentă exclusiv pe suport electronic (CD) şi publicată sub egida Centrului de excelenţă în studiul imaginii al Universităţii din Bucureşti şi al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu". Se spune că nomen est omen. Lucia Simona Dinescu are numele predestinat (LSD) pentru a fi autoarea, nu (h)eroina cărţii. Ea şi-a propus o cartografiere detaliată a problematicii virtualităţii şi a realizat o viziune panoramică asupra discursurilor referitoare la această problematică. Mişcîndu-se cu graţie şi dezinvoltură printre teorii contradictorii, emise din perspectivele diverse ale unor discipline ca filosofia, antropologia, sociologia, ştiinţele politice, estetica şi teoria literară, nu s-a lăsat nici sedusă, nici intimidată. Avînd, evident, o pregătire multidisciplinară, a ştiut să discearnă, să se delimiteze, să adopte doar ceea ce i se pare potrivit din fiecare metodă şi din fiecare concepţie analizată. Nu şi-a arogat "orgoliul de a rezolva dileme", dar a încercat, cu succes, să "deznoade unele fire ale complexităţii teoretice" şi chiar să "despice" firul, nu în patru, ci în fragmente retorice identificabile. A construit "un peisaj din piesele de puzzle ale condiţiei virtuale". Punerea în "pagină" a cărţii este exemplar realizată de Marius Purice, în colaborare cu autoarea. Paginile de incipit ale capitolelor sînt şi frumoase, şi expresive. Ele tratează sistematic şi analizează cu spirit critic relaţiile imaginii cu textul, hipertextul, realitatea virtuală, arta digitală, jocurile pe calculator şi cinematografia noilor medii. Analiza este guvernată de două modele teoretice pertinente: cel fractal şi cel rizomatic. Raportul dintre imersiune şi intractivitate este examinat cu fineţe şi grijă pentru detaliu. Experienţa virtuală poate fi descrisă, conform autoarei, prin analogie cu efectele drogurilor: mai multe emoţii diferite, simultane, treceri rapide de la o emoţie la alta: de la frustrare, la plăcere; de la revoltă, la complicitate. Concepţia acestei cărţi electronice dovedeşte că teoreticianul practică ceea ce predică. Principiile lecturii hipermediale sînt riguros respectate. Lectorului i se oferă echilibrul optim dintre necesitate şi libertate. El poate citi cartea utilizînd butoanele "înainte" şi "înapoi", care corespund opţiunilor autoarei (aici, o mică obiecţie: am fi dorit ca aceste butoane să se găsească în josul paginii, la mijloc sau la dreapta), sau activînd hiperlink-urile prevăzute în fiecare pagină. Totul este autoconsistent, închis în propriul conţinut, căci orice legătură activată nu trimite în largul ciberspaţiului, ci în spaţiul riguros delimitat al cărţii. În sens matematic, lucrarea reprezintă o structură algebrică din care nu se poate ieşi, orice operaţie s-ar efectua. Or, pînă şi cărţile cu suport tradiţional permiteau evadarea, cel puţin către alte cărţi, prin citatele, trimiterile şi bibliografia conţinute. Ne-am fi dorit, în locul unei lucrări de anvergură, cu ambiţia de ne varietur, un simplu blog care să conţină comentariile şi trimiterile la obiectele virtuale asociate lor. Aceasta este tentaţia, dar şi slăbiciunea cărţii digitale. Dacă vrea să revoluţioneze lectura, trebuie să-şi asume riscul de a rămîne deschisă, adică în continuă transformare. Vremea uvrajului deplin încheiat, căruia nu i se mai poate adăuga nimic şi nu i se poate tăia nimic a trecut. În lumea virtuală, rezistăm cît putem, prin legături efemere, gusturi sezoniere şi voluptăţi pasagere.

Mai multe