E-călătoria

20 octombrie 2005   Cultura: etaj şi parter

Trebuia să plec la Atena pentru un colocviu organizat de revista L'atelier du roman, în strînsă colaborare cu Lettre Internationale, versiunea română. Tema a fost sugerată chiar de redactorul-şef al celei din urmă, B. Elvin: Europa rîsului. De la Aristofan la Caragiale. Călătoria a început însă înainte de plecare, sub forma voiajului virtual. Dacă, în deambulările prin mediul autohton, lăsăm destul loc pentru imprevizibil, călătoriile în străinătate se planifică amănunţit. Dorinţa de a folosi eficient timpul impune explorarea virtuală a locurilor care vor fi parcurse. Resursele de informaţie din reţea, judicios utilizate, permit gestionarea călătoriei, astfel încît aventura să fie exclusă, iar costul să fie minim. Biletul de avion, achitat online, a fost primit prin poştă. Hotelul cel mai convenabil, adică ieftin şi central, a fost identificat, rezervat prin e-mail şi plătit prin cardul virtual. Traseul exact de la aeroport la hotel a fost stabilit în amănunt, inclusiv numărul autobuzului şi costul biletelor. Locurile şi muzeele obligatoriu de văzut au fost identificate pe hartă, proiectîndu-se traseele optime de parcurgere. Ciberspaţiul nu înseamnă doar informaţie, ci şi cunoaştere. De aceea, planificarea itinerarului a fost dublată de o planificare a mentalului. Siturile web ale muzeelor au fost parcurse în prealabil, pentru a şti dinainte la ce să te aştepţi, fotografiile locurilor celebre au fost examinate, pentru a nu scăpa unghiurile favorabile. Odată familiarizat cu ceea ce urma să văd, am dorit să cunosc dinainte ce au gîndit cei care au mai fost pe acolo. Unele reacţii le cunoşteam, pe altele, ori le ignoram, ori le uitasem. Timpul nu-mi permitea o examinare exhaustivă, astfel încît i-am cerut lui Google să-mi dea un singur lucru: Rugăciunea de pe Acropole a lui Ernest Renan. Am primit numaidecît trei versiuni, cu şi fără ilustraţii. Textul - superb şi autoritar - m-a convins şi mi-a impus pînă într-acolo încît am fost convins că voi simţi şi voi gîndi, ajuns la faţa locului, aidoma ilustrului autor. Anticipam cu fiori cum "idealul cristalizat în marmură de Pentelic mi se va arăta". Ajungeam să cred, la fel ca el, că există "un tip de frumuseţe eternă, fără nici o legătură cu particularităţile locale şi naţionale". Simţeam deja un freamăt interior la gîndul că "adevărul unei credinţe este determinat de frumuseţea templelor care i s-au dedicat". Aşteptam să reneg, ca şi Renan, întreaga cultură occidentală, ca "produs al fanteziilor barbare, care-şi închipuie că se poate face ceva de calitate, în afara regulilor pe care raţiunea le dezvăluie celor inspiraţi". Eram pregătit, eu, care am admirat atîtea oraşe vestite, să văd în ele doar biete încropiri de "resturi de frumuseţe din tezaurul sfărîmat al antichităţii". Renan ajunge să respingă modernitatea, iar eu mă temeam că-i voi călca pe urme, nu numai în spaţiul fizic al Acropolei, ci şi în cel mental, al convingerilor. Călătoria avea să mă determine, oare, şi pe mine, să-mi înăbuş "neliniştea care, o dată ce-ai ajuns la adevăr, te face să-l mai cauţi încă"? Voi ajunge şi eu, asemenea lui Renan, să doresc "să pun stavili fanteziei care, chiar atunci cînd raţiunea s-a pronunţat, nu încetează să-mi dea ghes"? Riscul era mare ca, din cauza pregătirii temeinice, călătoria în spaţiul real să nu mai aibă sens. De vreme ce ştiam dinainte unde mă duc, ce aveam să văd, ce aveam să simt şi ce aveam să gîndesc despre toate acestea, la ce bun să mai plec? Călătoria virtuală părea să o suplinească perfect pe cea reală. Mai rămînea un singur lucru: contactul direct cu aura locurilor şi a obiectelor, în sensul elaborat de Walter Benjamin. Şi acesta este discutabil: desigur, dimensiunea, raporturile dintre monumente, poziţionarea lor reală în spaţiu contează. În schimb, interacţiunea cu privitorul este aproape la fel ca în mediul virtual. Poţi înconjura monumentele, schimbînd unghiurile de vedere, dar facilitatea o ai şi cu un program de calculator precum QuickTime. Nu poţi însă intra în interiorul lor: sînt toate înconjurate cu parapete de interdicţie. Se pare că o călătorie contează mai mult pentru a fi văzut decît pentru a vedea. A participa la o reuniune în care să te arăţi şi să te afirmi devine mai important decît a hoinări pentru a contempla şi pentru a asimila. Împotriva acestor concluzii, tot Google avea să-mi fie de ajutor. Al patrulea pe lista siturilor-ţintă, la care căutarea m-a condus, purta, surprinzător, numele lui Zarifopol. Era un articol în care românul demonta cu ironie "rugăciunea" lui Renan. Genurile literare şi artistice îşi au vremea lor, sînt născute din necesităţi istorice şi rămîn supuse acestora, iar încercarea de a reînvia genuri moarte este o greşeală copilăroasă, este o idee învechită de retor - spune eseistul. "Rugăciunea" lui Renan nu este decît "un anahronism literar: amestec pestriţ şi comic de exclamaţii tipicare, de ornamente erudite colecţionate din manuale savante şi de note critice judicioase şi interesante!" Proza lui pare, citită astăzi, a parodia tocmai ceea ce exaltă. Huysmans - semnalează Zarifopol - vorbeşte despre caracterul "apos" - fluid şi diluat - al stilului lui Renan, tipic pentru un epigon al clasicismului. Faptul că, în ciberspaţiu, găseşti totul, chiar şi contrariul său, face ca experienţa personală, directă, să-şi recapete interesul: doar prins între opinii divergente, poţi gîndi liber. Experienţa directă, tangibilă, a călătoriei m-a pus în faţa fragmentelor de ostrakon, păstrate în Stoa lui Attalus, din agora Atenei. Văzînd, scrijelite pe piese de ceramică, numele lui Aristide şi Temistocle, hărăziţi, aceştia, prin vot, exilului, am simţit, parcă pe propria-mi piele, cît de factice este democraţia, chiar participativă, cum a fost cea ateniană.

Mai multe