Despre o umbrelă

Masă în bucătărie. Într-un colţ al ei stă un personaj numit Eu. În colţul opus, alt personaj, cu un nume la fel de spectaculos ca al primului, Tot eu. În alt colţ, stă cuminte o umbrelă. În fine, în cel de-al patrulea colţ, (nu) stă nimeni. Eu e un tip uşor nevrotic. Din cînd în cînd scrie la revista ce o citiţi chiar în momentul acesta. Tot eu pare să aibă fix aceleaşi îndeletniciri, numai că e mai calm. Umbrela nu pare să aibă vreo îndeletnicire, doar întrebuinţări. Despre nimeni, nimeni nu ştie nimic. Să-i ascultăm. Tot eu: Pe cine ne enervăm astăzi? Eu: Pe nimeni. Pauză. Nimeni (nu) spune nimic. Liniştea jenantă e spartă, paradoxal, tot de personajul calm. Tot eu: Ştii prea bine că ai mîine de predat un articol. Eu zic să te aduni un pic. Gîndeşte-te cîtă dezamăgire vei provoca dacă nu vei reuşi. O să-ţi plîngă fanii, nu altceva. Eu: Care fani? Eu sînt singurul meu fan. Bine, şi tu, dar tu eşti Tot eu. Nu ştiu dacă mă înţelegi. Am început ieri să scriu un text foarte interesant. Nici nu era foarte greu, că subiectul era de asemenea interesant. Eu eram subiectul. Adică eu, Eu, scriam un text despre... Pauză extrem de lungă. Nimeni (nu) spune nimic. Personajul calm dă, în cele din urmă, dovadă de agilitate intelectuală. Tot eu: Adică despre mine. Foarte generos din partea ta. Mersi. Eu: Stai liniştit. N-ai avut viaţă lungă. Te-am şters. Nu te întrista că mă întristezi şi pe mine. Ştii că e mereu aşa. De altfel, e şi normal. Continui. Apoi am vrut să scriu un "exerciţiu de admiraţie". Ştii, să mai schimb haina. Altfel se simte omul îmbrăcat nou. Se mişcă altfel, îi vine mai uşor şi lui să facă o glumă, zîmbeşte graţios. O minunăţie. E ceva terapeutic... Tot eu nu mai e de mult atent. Se uită insistent la gaura de la mînecă, făcută de o ţigară lăsată nepermis de mult timp nesupravegheată. Priveşte spre interlocutor şi observă aceeaşi gaură, în exact acelaşi loc. Bluza verde arată groaznic. Bine, nu arăta grozav nici cînd şi-a(u) luat-o. Tot eu: Eu cred că ar trebui să ne schimbăm garderoba. Eu: Asta ziceam şi eu. Şi mă apuc de scris exerciţiul ăla de admiraţie. De data asta personajul era un tip foarte tare. De fapt, cel mai tare. Că na, dacă e să-ţi alegi un idol, ţi-l alegi pe cel mai mare. Logic, nu? E ca la fotbal, mereu trebuie să ţii cu echipa cea mai bună. Mai mereu cîştigă, iar atunci cînd pierde, cel puţin a jucat frumos. Tot eu: Dă-mi să citesc. Lasă gargara. Eu: Păi, nu mai ai ce. Iarăşi am şters. Pauză şi mai lungă. Nimeni (nu) spune nimic Personajul calm începe să piardă, surprinzător, din calmul său. Să zică, să nu zică. În cele din urmă îşi face curaj. Tot eu: Eşti prost? Eu: În locul tău nu m-aş aventura să fac astfel de afirmaţii. Le faci pe propria ta piele. Să-ţi explic de ce am şters. Tipului ăstuia, despre care eu am scris, nu-i plăcea defel ca lumea să-l laude. Nu din fandoseală, nu, nu, nu era vreun sclifosit sau mai ştiu eu ce. Era stînjenit. O frumoasă delicateţe. Pauza cea mai lungă. Nimeni (nu) spune nimic. Personajul calm priveşte melancolic spre fereastră. Eu: Îţi dai seama ce era în sufletul meu cînd am conştientizat indiscreţia mea. Sigur că înţelegi, n-ai cum să nu înţelegi. Eu scrisesem cel mai frumos articol din lume. Îmi părea rău după el, dar pur şi simplu nu vroiam să-l supăr pe domnul respectiv. Oamenii buni, ca el, dragă eu, Tot eu, au ajuns în Rai. Nimeni de acolo nu se supără vreodată, dar mai ştii? Tot eu: Îmi pare rău. Eu: Las’ că-ţi trece. Mie mi-a trecut deja. O să înceapă şi la tine. Trebuia să găsesc o şmecherie, ceva. Şi brusc, m-a lovit inspiraţia. Cam întortocheată soluţia găsită, dar era ceva de la care puteam porni. Fii atent: un execiţiu de admiraţie nu e nimic altceva decît o parte a unor exerciţii de admiraţie. Şi acele exerciţii de admiraţie formează o carte. A scris-o unu’, care deloc întîmplător era prieten bun cu eroul meu (şi al tău, totodată). Ei, dacă eşti prieten cu cineva, obligatoriu să-l şi admiri. Altfel, ce sens ar mai avea prietenia? Continuarea: dacă eşti prieten cu omul, scrii un exerciţiu de ăsta, că aşa e frumos, dragă eu, Tot eu. Evident, el se află în cartea asta. Domnul nostru nu cred că s-a supărat. Cum să te superi pe un prieten, pe care la rîndul tău îl admiri? Supărarea împreună cu admiraţia ar fi un nonsens. Aşa că mă gîndesc să fac un exerciţiu de admiraţie la acel exerciţiu de admiraţie. Indirect, e drept, e tot un exerciţiu de admiraţie. M-ai urmărit? Pauză nesfîrşită. Nimeni (nu) spune nimic. În cele din urmă, personajul calm îşi ia inima în dinţi. Tot eu: Eu de fapt venisem să-ţi spun că m-a sunat mama şi m-a rugat să te scot mai des în oraş. Cică nu prea eşti în apele tale. Hai jos să-ţi fac cinste cu un whisky la "Closerie des Lilas". În timp ce Eu şi Tot eu coboară mohorîţi scările de la bloc, umbrela şi nimeni încep să rîdă în hohote. De la atîta rîs, umbrela se deschide. Pe umbrelă o cheamă Beckett, să ştiţi.