Declaraţie de amor

Am fost mereu gelos pe oamenii care au cunoscut-o mai îndelung decît mine. Din moştenirea greco-armânească, Irina învăţase şi profesa o aritmetică a dragostei care nu lăsa pe nimeni nebăgat în seamă, împărţind fiecăruia după sufletul lui şi după gîndul ei mai mereu bun. Pentru că nu puteam fi gelos în prezenţa ei, am învăţat să-i iubesc, la rîndul meu, pe cei care i-au fost dragi. Irina m-a chemat la ea într-o vreme în care încercam să-mi îmbogăţesc lecturile şi mi-a vorbit, bulversîndu-mă, despre lucrurile care contează cu adevărat. Au fost cele mai dense opt ceasuri din viaţa mea. Trăia într-o lume frumoasă şi adevărată, cu care eu nu aveam nici o legătură. Un timp, mi-a fost ruşine să le povestesc prietenilor despre ea. Nu reuşeam s-o descriu, îmi lipseau cuvintele care să le deschidă şi lor cea mai mică fereastră spre lumea Irinei. Aşa că nu mi-a rămas altceva de făcut decît să-i aduc pe cîţiva s-o cunoască. Ca şi mine, alţi doi, trei i-au rămas prin preajmă. Atunci am înţeles că Irina trăia într-o lume făcută de ea. O lume în care frumosul era premeditat şi în care oamenii îşi foloseau timpul cu sens. În orice construcţie pe care o începea, avea un respect nemărginit pentru lucrul mic, dar bine făcut. Îi plăcea să "sădească" şi visa mereu pe termen lung. Era filolog, etnolog, scriitor, dar asta contează mai puţin. Era profesor de oameni. Nu-i plăcea s-o recunoască, dar ştia că în jurul ei se vorbea de "şcoala Irina Nicolau". Într-o întîlnire pe care tot Irina mi-a dăruit-o, Alexandru Paleologu mi-a spus despre ea că are inteligenţa lui Nae Ionescu şi, în plus, avantajul de-a fi femeie, ceea ce o fereşte de derapajul de idei. O iubesc pe Irina pentru că putea fi atît de deşteaptă, pentru că avea o cultură pestriţă, dar solidă, de care se folosea mereu fără a face caz, şi pentru că reuşea să rămînă în tot acest timp nespus de omenească. Pentru că vorbea uneori porcos, pentru că putea urî cu pasiune, pentru că era încăpăţînată şi pentru că ştia să ierte tăcut. Nu doar oralitatea Irinei mă fascina, ci întreaga ei existenţă: de la coada de păr negru şi lung, de la vestimentaţia hard-etno care îmi tăia răsuflarea, de la casa-muzeu în care păşeam uluit şi pînă la judecata ei despre faptele mărunte şi despre lumile de aici şi de dincolo. Irina nu era numai orală, era copleşitor de reală. N-am ştiut niciodată cît de mult o apreciau numele sonore ale elitei intelectuale. Pentru cei cu care era prietenă, Irina avea un respect îndrăgostit care nu cunoştea margini. Era dispusă să le ierte orice. Un singur lucru le reproşa: că nu făceau pui, că nu căutau tineri care să le care servieta, cum zicea ea. Îmi închipui că şi ei o iubeau la fel de mult, dar nu ştiu cîţi au văzut, dincolo de felul ei ataşant de a-şi construi prietenii, temelia proiectului social la care lucra. Cărţile acestor prieteni ai Irinei au fost pentru mine reperele unei adolescenţe mioape, dar Irina însăşi m-a învăţat infinit mai mult: de la ea ştiu, de bine de rău, să-mi asum anumite alegeri şi să-mi ordonez viaţa din perspectiva lucrurilor care contează cu adevărat. Duminică, 29 ianuarie crt., ar fi împlinit 60 de ani. Irina era bună ca viaţa.