Debitele şi creditele eului prezent*

* "Adevăr-bine-frumos", şi bucurie, şi folos; bucurie cu folos: da, aşa s-ar putea numi formula cu care rămînem; nu: pe care o trăim, citind - nu: sorbind ca pe o ţuică plină de înţelepciuni Cuvintelnicul fără frontiere! Claritate, erudiţie, gai savoir, parodie, ironie, plaisir du texte, dar şi curaj de-a spune ce gîndeşte, de relever le défi decriptînd (ager şi ironic) falsităţi, falsificări, lucruri mecanic învăţate şi prost digerate: despre religie, artă, istorie, politică, viaţă... Seducătoare şi forma adoptată: concentrate de rubrică de revistă de trei-patru pagini, rareori urcînd şi pe a cincea. Pastile magice, dînd poftă la citit! Şi, în acelaşi timp, coerenţă, continuitate, unitate a fragmentelor! O Şeherazadă ce mi-a ţinut companie trei nopţi de veghe! * Chiar dacă fiinţa şi neantul sînt una (ori unul), chiar dacă cu toţii devenim foşti, de fapt sîntem, perpetuu, doar foşti: "Foşti copii, foşti adolescenţi, foşti soţi" (m-a tulburat dedicaţia: "memoriei soţiei mele, Lucia"); chiar dacă, metafiziceşte, aşa ar sta (sau ar merge) lucrurile, omeneşte (adică eticeşte) vorbind, nu trebuie să devenim şi "foşti responsabili" (ai laşităţilor, compromisurilor, tăcerilor şi crimelor noastre...): "Nu, de responsabilitate nu ne putem despărţi", spune (răspicat şi drept) Andrei Cornea. Există aici, nicidecum o contradicţie, ci bel et bien o punere în armonie, o complementaritate (a opusurilor) între esteticul-metafizic şi eticul aspru care trebuie să ne fie "cîrma", "nordul ", căci pe apele tulburi ale timpului nu putem "guverna la întîmplare ". * Deşi devenim foşti, trebuie să încercăm, să ne străduim să rămînem un pic (sună ridicol, acest "un pic", dar nu vreau să folosesc "în esenţă"!) şi aceiaşi, trecînd prin furcile caudine ale devenirii! Deşi "memoria noastră vie, aceea cu care ne sculăm şi ne culcăm zilnic, ne-a trădat", "eul prezent şi eul fost" sînt "aceleaşi şi totuşi diferite". Trebuie deci mereu ca "primul să-i preia debitele şi creditele celui de-al doilea": altfel ne alienăm, ne pierdem urma, sîntem doar du mauvais devenir (vorba unui Blanchot, poate a Heidegger: memoria, bat-o vina, nu mă ajută!). * Ce poetic se şi încheie textul Foştii (devenind el însuşi un fost - din fericire, aici, repetiţia e posibilă, luăm cartea din raft şi-l putem reciti!) : "Cine sîntem atunci? Pesemne că proprii noştri urmaşi, ce, postumi lor înşişi, au uitat ce au fost. Noi - fostele fiare, foştii fluturi, ori poate - cine ştie - chiar foştii zei..." Cîtă poezie şi în Behemot, Capul, Comunicarea, Săptămîna I şi II, Ambrozia, Cîinii... * O carte în care - dincolo de orice scepticism - se simte speranţa, dorinţa, încrederea (nu numai într-un imperativ etic, ci într-o deschidere spre înţelegere şi bunătate), căutarea unui echilibru şi (de ce nu?) a fericirii. mai 2004