Casa colonelului

1 decembrie 2006   Cultura: etaj şi parter

Scopul în care sînt scrise, de la o săptămînă la alta, aceste rînduri, este dublu. Întîi, să atragă atenţia bucureştenilor asupra frumuseţii oraşului lor, de care uită, trecînd prea repede pe lîngă casele tot mai dărăpănate ale înaintaşilor. E o frumuseţe sfîşietoare, ca a oamenilor pe care i-ai iubit cînd nu mai au decît puţine zile de trăit. Al doilea, să semnaleze celor care au datoria de a interveni în apărarea monumentelor istorice, situaţii dureroase, cîteodată chiar dramatice. Casele care au un trecut ar trebui să fie sub protecţia legii. Acest trecut poate fi hrănitor de suflete dacă e cunoscut şi dacă nu-l înăbuşă formule pompoase, fără nici o înţelegere adevărată. Nu toţi locuitorii de altădată ai acestor case au intrat în manualele de istorie, dar viaţa care s-a scurs acolo poate să fi avut un sens care merită respect. O asemenea casă se găseşte "la Şosea", la colţul Kiseleff cu Mahatma Gandhi (nume care se potrivesc ca nuca-n perete!). Nr. 33 nu figurează pe lista patrimoniului, ca vecinele ei de la numerele 31 şi 35-37. A fost probabil construită în primii ani ai secolului trecut, în stilul "românesc" care era la modă atunci, ca şi costumele populare pe care doamnele de la Curte le îmbrăcau pentru a se fotografia. Un turnuleţ, în stînga, îndrăzneşte o sugestie de medievalism, ca şi bogatele înflorituri în piatră care încadrează cele trei arcade prin care o baie vitrée adîncă priveşte către grădină. Faţada mai are, tot la parter, o terasă, mai retrasă, din faţa căreia se ridică scara spre intrarea din dreapta. Piatra zimţuită împodobeşte încă trei ferestre şi balconul lor. Aripa din stînga e închisă cu scînduri şi geamuri sub o streaşină de carton plesnită. Tencuiala e descojită şi ţigla acoperişului ştirbă. De multă vreme, casa este goală şi pustie. Numai şobolanii se fugăresc prin vasta sală de bal din centrul clădirii, atît de înaltă încît avea şi un balcon interior, pentru muzicanţi. În timpurile cele bune, gazdele de aici au fost colonelul (din cavalerie!) Radu Miclescu şi soţia sa, Elsa Florescu. Micleştii sînt boieri moldoveni, mai vechi decît Ştefan cel Mare. Pe bătrînul George D. Florescu, genealogist savant, mi-l aduc aminte strigînd în sala de manuscrise de la Biblioteca Academiei: "C’est nous les vrais Basarab, nous, les descendants de Stroe, dit Pribeagul"! Aşa că, în 1948, dictatura proletariatului nu i-a mai plătit pensia colonelului Miclescu, invalid din primul război mondial, iar el a refuzat să mai achite impozitul deodată crescut pentru duşmanul de clasă. Prin urmare, casa a fost confiscată. Trecînd în proprietatea ICRAL, acesta a închiriat-o Uniunii Artiştilor Plastici; s-au instalat aici pictorul Ştefan Szönyi şi familia sa. Cutremurul din 1977 a produs avarii grave, după care clădirea a fost declarată inabitabilă. În vremea asta, foştilor proprietari li se lăsase, din toată casa, doar baia şi o debara unde se ajungea prin subsol pe o scară de scînduri cu o funie pentru ţinut mîna. Această mizerie a fost îndurată de cei doi bătrîni cu o nespusă demnitate. Singura clipă de normalitate a adus-o întîlnirea la ambasada Franţei, la recepţia de la 18 mai 1968, cu un fost coleg de la Saint-Cyr: generalul De Gaulle. În februarie 1990, colonelul Miclescu a murit în baia în care locuise 40 de ani. Astăzi, casa e disputată într-un proces care va stabili deţinătorul drepturilor de proprietate, cumpărate prin 1994 de un geambaş de fotbalişti. Degradarea se întinde în continuare, ca să-i dea cîştigătorului un motiv de a dărîma şi de a vinde loturile în care ar putea împărţi terenul de 3000 m2. La alt colţ al şoselei Kiseleff, între fostul Muzeu "Toma Stelian" (devenit sediul PDSR) şi Ambasada Rusiei, pe locul viran cumpărat de Ambasada Canadei s-a ridicat deja un imens cub de beton şi sticlă, ceea ce arată că nimănui nu-i pasă de reglementările unei zone protejate.

Mai multe