Brokeback Mountain

Există o istorie cvasi-canonică a cinematografiei, cu momentele de referinţă aferente. Mai există însă, pentru fiecare, oricît de critic/titrat/ seen-it-all ar fi, o alta cel puţin la fel de importantă şi, uneori, complet paralelă. Una a acelor producţii care nu schimbă neapărat cinema-ul, dar reuşesc să te zgîlţîie/atingă/emoţioneze atît de tare încît nu ţi le mai poţi scoate din minte. Şi, mai ales, din suflet. Nu neapărat capodopere, ci pur şi simplu acele momente perfecte care-ţi dau viaţa peste cap şi te fac să uiţi că priveşti "doar un film", să te pierzi (şi/sau regăseşti) în ele. Şi cred că acestea te formează cu adevărat, la ele te întorci şi tot pe ele le-ai lua după tine oriunde (pe o insulă pustie, de exemplu). Plus că sînt, aş zice, chiar mai rare decît capodoperele. Dar destul cu teoria. Am văzut Brokeback Mountain de vreo zece ori pînă acum, am plîns de fiecare dată şi ştiu sigur că o să-l mai văd. Şi nu fiindcă mi s-a părut perfect (deşi, da...), pentru că are deja aura unui fenomen cultural (sînt ani buni, cred, de cînd un film n-a mai fost atît de discutat, controversat, abordat în moduri aşa de personale) sau pentru că a luat cam toate premiile posibile. Şi nici măcar pentru actorii extraordinari sau muzica hipnotică a lui Santaolalla. Pur şi simplu a reuşit acel lucru magic, aproape imposibil - să mă facă să uit de orice altceva timp de două ore şi să fiu acolo 100%, să mă bucur/sufăr cu şi pentru nişte oameni dintr-o lume care aparent n-avea nici o legătură cu a mea. Şi să mă facă să-i înţeleg şi iubesc; de la primele cadre în care un puşti coboară dintr-un camion într-un loc uitat de lume pînă la devastatorul final în care acelaşi, acum om în toată firea, îmbătrînit şi învins, murmură trei cuvinte - deopotrivă simple/eliptice şi atît de pline de înţelesuri încît să te poată determina să-ţi reanalizezi întreaga viaţă. Pentru că într-o vreme în care filmele (acelea care îşi merită cît de cît numele) sînt tot mai mult & mai ales deştepte, se mulţumeşte să fie o poveste de dragoste. Teribil de vie şi puternică, nepărtinitoare, privindu-şi cu egală atenţie şi empatie nu doar răs-comentaţii cowboys protagonişti, ci şi restul personajelor (soţii, copii, părinţi ş.cl.), cu toate dramele, conflictele şi problemele lor. Pentru că orice judecată e lăsată în seama spectatorului. Pentru că în lumea videoclipurilor şi montajului alert, îşi permite luxul lentorii şi reuşeşte să convingă prin felul în care construieşte şi dezvăluie, treptat, nuanţele unei istorii întinse pe mai bine de 20 de ani, nu prin pirotehnii ori viteză. Nu e nevoie decît să dai la o parte tot hype-ul şi să fii dispus să îl vezi, lăsînd la o parte eventualele prejudecăţi. Căci da, e o poveste gay, există o scenă de sex şi mai multe de tandreţe (ceea ce mulţi au găsit chiar mai disconfortant) şi da, este o melodramă clasică (gen pe nedrept considerat minor sau facil). Şi nu am prea multe certitudini, dar sînt convinsă (şi îmi asum aroganţa) că oricine iese "rece", ne-mişcat de la filmul ăsta este fie insensibil, fie complet imatur emoţional. Pentru că ştiu prea puţine (şi nici unul recent) care să fi reuşit să arate (şi nu să comenteze/dezbată/analizeze) ce înseamnă să iubeşti, să speri că vei găsi o cale de a-ţi trăi povestea şi să lupţi pentru ea (mai ales că nu se face nici o declaraţie în toate cele 135 de minute!). Şi poate părea cel mai banal lucru din lume, dar este cel mai complicat şi dificil. Iar pentru toate astea, nu pot să zic decît: chapeau, Ang Lee & Co şi mulţumesc! P.S. Aplauze pentru Academia Americană de Film care a ţinut să(-mi) demonstreze încă o dată că nu gîndeşte/vede în perspectivă, premiind într-un an în care nominalizaţii includeau 3 filme fabuloase & perfecte (pe lîngă BM - Munich şi Good Night, and Good Luck) un filmuleţ bun, corect şi... atît (cu o retorică mult prea apăsată pentru a fi cu adevărat mare). Vom vedea peste 10 ani care dintre ele va fi rămas; şi sînt dispusă să pariez oricît pe BM.