Blog-ul lui Sei Shonagon
Blog-ul, prescurtare de la Weblog, este o pagină web personală, actualizată periodic, chiar zilnic. Moda blogurilor s-a întins în întreg ciberspaţiul: politicieni, intelectuali publici, cercetători, dar şi oameni de rînd ţin să-şi înscrie traiectoria intelectuală, punînd-o la dispoziţia celor interesaţi. Necesitatea vine din faptul că rătăcirile prin toate direcţiile ciberspaţiului sînt greu de reconstituit, iar împărtăşirea experienţelor nu mai poate aştepta decantarea lor prin reflexie. Precum Tom Degeţelul, care îşi presăra cărările cu pietricele, pentru a nu se pierde prin pădure, cibernautul îşi notează adresele siturilor care i-au atras atenţia, însoţindu-le de comentarii, pentru a le putea revizita sau pentru a atrage acolo şi pe alţii. Blog-ul diferă de jurnal, deoarece nu este niciodată intim şi rareori conţine faptele banale ale fiecărei zile. El include doar ceea ce este semnificativ pentru evoluţia individului şi transmisibil celorlalţi, nu însă şi evanescenţa stărilor lui sufleteşti, în ultimă instanţă, incomunicabile. Cartea de căpătîi (Makura ni Soshi) a doamnei de onoare Sei Shonagon anticipează cu 1.000 de ani blog-ul de astăzi. Titlul japonez, care nu aparţine autoarei, sugerează caracterul fortuit al însemnărilor sale. Cartea nu este "de căpătîi" pentru că ar avea darul de a instrui, expresia este folosită în sens propriu. Împărăteasa Teishi, pe care Sei Shonagon o slujea, primise, de la un funcţionar zelos, nişte rapoarte voluminoase şi inutile, pe care împărăteasa le-a dăruit doamnei sale de onoare. Aceasta le-a pus la capul patului, într-un sertar al rulorului de lemn care înlocuieşte, pentru doamnele japoneze cu complicate coafuri, perna, în timpul somnului, de unde şi numele versiunii engleze ale cărţii, The Pillow Book. Sei Shonagon scotea cîte o foaie şi scria pe verso. Cartea nu este un jurnal, deşi conţine şi ceva anecdotică privind intrigile de la curte. Este mai curînd o încercare de sistematizare a impresiilor fugare. Forma narativă, ca în cazul multor texte electronice, este lista. Enumerarea unor elemente, legate între ele prin categoria de care aparţin, este familiară oricărui autor de prezentări în Power Point. Multe din listele lui Sei Shonagon sînt lipsite de comentarii, fapt care nu le face mai puţin expresive. Iată cîteva exemple. "Lucruri care trec cu repeziciune: o barcă împinsă de vînt; vîrsta; anotimpurile. Lucruri bune în trecut, acum nefolositoare: un pin uscat, năpădit de licheni, un iubit din tinereţe, slăbit prin trecerea anilor. Lucruri care mă fac fericită: să reconstitui din bucăţi o scrisoare ruptă, aruncată de altul, pentru a o putea citi". Blog-ul lui Sei Shonagon nu este doar sistematic enumerativ, ci şi autoritar prescriptiv. "Un prelat trebuie să fie frumos, pentru ca rugăciunile să-i fie ascultate. Dacă nu e atrăgător, enoriaşii vor fi predispuşi să păcătuiască." Are un acut simţ al armoniei, a ceea ce se potriveşte şi ce nu. "Zăpada proaspătă de pe acoperişuri dă bine doar sub o lumină palidă de lună. Acelaşi efect, în cazul caselor umile, este însă dezastruos." Japonezii numesc stilul lui Sei Shonagon zuihitsu, adică "pensula care se mişcă odată cu gîndul". Nu putem decît vedea o analogie cu facilitatea redactării de texte electronice, în care inhibiţia foii albe de hîrtie nu joacă nici un rol. Firele după care se înlănţuie notaţiile se încrucişează capricios, ca într-un hipertext cu numeroase link-uri. Clasificările ei - Borges a observat deja acest lucru cu acuitate - nu sînt nici complete, nici mutual disjuncte, adăugarea unui termen sau migrarea lui de la o categorie la alta este mereu posibilă, prin activarea conexiunilor latente. Caracterul deschis al textului se apropie de factura work-in-progress a blog-ului. Există, în ambele cazuri, o preferinţă pentru asimetrie şi pentru neexplicit, iar punctele de suspensie par presărate peste tot. Propoziţiile se alcătuiesc din acumulări de informaţii, dar nu se dezvoltă prin interpretări aprofundate şi nu se încheie prin concluzii abrupte. Pentru Sei Shonagon, ca şi pentru cibernautul de azi, experienţa este evanescentă, deci trebuie captată rapid. Mono no aware, obişnuia ea să spună, "frumuseţea este preţioasă pentru că este efemeră". Efemeră a fost şi cariera lui Sei Shonagon la curtea Japoniei. Împărăteasa a fost înlocuită cu alta, de către noul regent. Odată cu ea, Sei Shonagon a trebuit să se retragă, lăsînd locul unei alte doamne de onoare: Murasaki Ikibu. Distinsă literată şi rivală veninoasă a lui Sei, doamna Murasaki se va impune cu un roman istoric, solid şi pretenţios, Genji Mizoguchi, încercînd să şteargă memoria "cărţii de căpătîi". Scoasă din jocul politic, ca şi din circuitul literar, Sei Shonagon avea să spună că în viaţă există doar două plăceri consistente pe care te poţi baza: cea dată de sex şi cea dată de literatură. "Spre fericirea mea, le-am cunoscut pe amîndouă". O mie de ani mai tîrziu, dacă ne-ar putea vedea de acolo de unde e, ar mai încerca o plăcere, aceea de a fi confirmată. Ar vedea, poate, şi filmul lui Peter Greenaway care, procedînd printr-o sistematizare suplimentară a clasificărilor ei, o închide într-un produs cinematografic finit. S-ar bucura încă mai mult, văzîndu-se multiplicată şi ramificată de nenumăratele blog-uri din ciberspaţiu.