Tatăl, fiul şi sfîntul Torum

Un cetăţean în etate, care se dă şaman. Cam ăsta a fost sentimentul de debut al relaţiei mele cu filmul estonianului Mark Soosaar. Adică am avut senzaţia că personajul-cheie este contrafăcut, că mi se vinde o poveste de mucava a unei istorii poate autentice, dar pe care azi nu mai are cine să o susţină. Şi atunci o ajutăm puţin cu un supravieţuitor pitoresc, surprins în momentele în care alcoolemia îi permite să simuleze ritualuri ale unei culturi definitiv dispărute. E, chipurile, şaman. Fără voinţa lui, armonia sufletelor din taiga s-ar rupe. De-aia e nevoie ca, din cînd în cînd, moşul să intervină cu tamburina lui ridicolă şi să lanseze niscaiva incantaţii lălăite către o liotă de divinităţi absconse, despre care nu înţelegi dacă sînt descinse din tradiţii ale unei culturi neatinse de necruţătorul tăvălug al creştinătăţii, ori sînt produse ale unui mic delir cu originea în votcă. Cît de amar de-adevărate s-au dovedit a fi bănuielile astea de debut! Capcana pentru privitorii cinepoveştii seamănă cu cele pe care le foloseşte şamanul în viaţa lui de zi cu zi, ca să prindă diverse vieţuitoare înotătoare sau zburătoare. Sînt rudimentare, confecţionate din materiale ecologice - recte nuiele. Îl vedem tîrînd o barcă, preumblîndu-se prin taiga şi lansînd diverse incantaţii dedicate renilor, copacilor, astrelor. Am să mă opresc aici cu mişto-ul dedicat acestui personaj pentru că, oricît de justificat ar fi de retorica unui text care se doreşte intelectual, demn de publicaţia pentru care aţi plătit ca să o citiţi acum, devine prea dureros ca să-l mai pot susţine. Da, avem de-a face cu un supravieţuitor al unei culturi animiste, uitată de vectorii civilizaţiei undeva în inima taigalei siberiene. Şi redescoperită de petrolişti. Redescoperită - bună dimineaţa, Siberia - şi meticulos forată. Povestirea îşi recuperează brusc autenticitatea din momentul în care apare pe ecran fiul adoptiv al moşului cel înverşunat într-ale naturii. Fiul este un exemplu de poveste de succes. A plecat din inima taigalei, dintr-o minusculă comunitate cvasitribală, şi a ajuns director într-o companie de petrol. Director pentru relaţia cu autohtonii. Cu cravată, pantofi, geacă de piele, mustaţă şi elicopter. Părinţii adoptivi - şamanul şi soţia lui, poate că se cuvine să-i spunem "şamana" - îl bombăne că nu i-a vizitat de ani de zile şi uite-l, acum, că încearcă să le cumpere accesul sondelor de petrol în catedrala naturii. Uite ce e: deşi nu e vorba despre un film de ficţiune, n-am să vă devoalez story-ul, aşa cum se practică în cronicile de specialitate. Am să mă expun însă zîmbetelor voastre cinice, mărturisindu-vă că filmul pe care vi-l recomand din adîncul naivului meu suflet m-a provocat la o cumplită autoevaluare existenţială. Femeia şamanului sărută copacii. Un gest care este mai mult decît ritual, este o manifestare de afecţiune. Cu alte cuvinte - şi-mi pare cumplit de rău că e nevoie de cuvinte -, avem de-a face cu doi oameni care nu sînt într-o relaţie cu copacii - cu renii domesticiţi pe care, din cînd în cînd, îi omoară ca să-i mănînce, cu urşii care personifică oameni - ci sînt, pur şi simplu, parte din ecosistem. Un ecosistem în care apare, obscen, o aritmetică lumească, cu miros de gaz: 100 de milioane de dolari. Vă invit călduros să vă expuneţi acestei experienţe cinematografice. Să vă văd cum rezistaţi dispreţului pentru mare parte din motivele pe care, pînă azi, le-aţi considerat onorabile: banii, puterea şi argumentele raţionale. Există o linişte sufletească pe care ţi-o oferă altitudinea şi volumul conturilor, aşa cum există o linişte dată de înălţimea brazilor şi de încrederea oarbă în înţelepciunea naturii. Iar atunci cînd răspunsul de bun-simţ vi se înfiripă pe buze, aş vrea să vă invit la un exerciţiu de identitate. Alegeţi între a trăda - pe bani onorabil de mulţi - condiţia de papagal revolut al sufletelor crapilor, renilor, lunii şi arborilor, şi, respectiv, a rămîne credincioşi unui vis al cărui unic combustibil este votca.