Berlin 59: Umbre politice şi urme personale

La ora la care scriu aceste impresii (v), festivalul de la Berlin - a 59-a ediţie - încă nu s-a încheiat, dar cred că se pot face unele pronosticuri. Este clar, de pildă, că London River al lui Rachid Bouchareb nu va scăpa nepremiat: bifează mai tot ce trebuie bifat, într-un festival proclamat "politic" precum Berlinul, pentru a prinde la un juriu bizar (Wayne Wang alături de... food-activista Alice Waters!?) - terorismul (povestea începe imediat după atentatele de la Londra de acum 4 ani), comunicarea inter-rasială (personajele principale sînt o englezoică average, interpretată de Brenda Blethyn, şi un bătrîn de culoare, ambii căutîndu-şi copiii în confuzia care a urmat atentatelor) şi o anume "urgenţă a angajării", fără de care Berlinala ar fi precum Ursul (simbolul său) fără gheare... Probabil că nu va pleca fără un premiu nici The Messenger al lui Oren Moverman: o dramă solidă şi solid jucată (Ben Foster, Woody Harrelson, Samantha Morton) despre - iarăşi - urmările războiului din Irak. Va merge însă juriul prezidat de pasionala Tilda Swinton pînă într-acolo încît să premieze şi Mammoth al lui Lukas Moodysson - considerat, aproape unanim, unul din cele mai proaste titluri din selecţia Berlinalei? În acest caz, ar fi încă o dovadă că, la Berlin, contează mai mult tema filmelor decît execuţia: Mammoth - care reprezintă întoarcerea imprevizibilului cineast suedez la un cinema non-experimental (după greu-digerabilele A Hole in My Heart şi Container), dar şi lipsit de originalitatea, empatia şi fineţea primelor sale trei filme (Fucking Amal, Tillsamans şi Lilja 4ever) - este o poveste "despre" Globalizare, Ecologie, Responsabilitate Individuală şi Colectivă, din categoria pe care Nick James - redactorul-şef al influentei reviste britanice Sight & Sound - a numit-o, ad-hoc, "We Are the World films"... Sau: va premia juriul, ţinînd cont că Tilda Swinton a fost Orlando în filmul omonim al lui Sally Potter, ultima (sub)producţie a acesteia - amuţitor de ridicolul Rage, "despre" Industria (şi Vanitatea) Modei?? Cronicile la acesta au fost, în totalitate, mai proaste decît cea mai proastă cronică la oricare dintre filmele proaste ale Berlinalei, dar - cum spuneam - juriile ediţiilor anterioare ne-au obişnuit şi cu această situaţie: premiile ridicole, la Berlin, sînt precum vîntul şfichiuitor de dimineaţă, pe care trebuie să-l înfrunţi ca să ajungi la proiecţia de la ora 9... Lucrul cel mai frustrant este să constaţi că, într-o ediţie care a fost - totuşi - ceva mai răsărită decît anterioara (care a fost catastrofală), filmele care nu se supun "formatului" n-au nici o şansă. Mă întreb, pe bună dreptate, ce pot înţelege cineaşti consacraţi precum Stephen Frears, Richard Loncraine sau François Ozon - care au fost prezenţi în competiţie cu filme "atipice", cum spunea cineva (gura păcătosului adevăr grăieşte!) - dintr-un festival la care, de fapt, sînt chemaţi să facă figuraţie? N-am apucat să văd Ricky, excentricitatea hibridă a lui Ozon (parte realism social