ASTRA FILM FEST: Declaraţii şi tendinţe

Dan Alexe, cîştigătorul Marelui Premiu, cu filmul Cabală la Kabul, este de formaţie filolog şi locuieşte în Belgia. Filmul său "surprinde într-un mod cu totul neconvenţional Afganistanul de după talibani" (conform pliantului festivalului). Ultimii doi evrei din Kabul sînt la cuţite şi împart în două sinagoga: "Isaac Levy vinde amulete şi le citeşte de deochi soldaţilor şi femeilor sterpe. Zabulon Simantov fabrică alcool la negru şi îl vinde clienţilor lui Isaac" (din acelaşi pliant). Întrebat de ce consideră că a cîştigat acest premiu, realizatorul răspunde: "Pentru mine este filmul cel mai reuşit pe care l-am făcut vreodată, şi formal, şi prin conţinut, prin forţa imaginilor şi prin extraordinarele personaje pe care le-am găsit. Dacă ar fi fost o ficţiune, ar fi părut oarecum forţată, grotescă". Trecînd de la particular la general, realizatorul filmului cîştigător vorbeşte despre actualele tendinţe ale filmului documentar: "Filmul documentar se eliberează de sclavia impusă de televiziune: el nu mai este subordonat unei naraţiuni didactice -multe filme refuză vocea din off care îi spune spectatorului ce trebuie să vadă cînd, de fapt, imaginile şi dialogurile o fac de la sine. Se merge spre o formă experimentală, redescoperindu-se importanţa acesteia într-un film". Relaţia dintre filmul documentar şi cel de televiziune a constituit una dintre temele de discuţie predilecte ale conferinţei de presă din închiderea festivalului. Tot Dan Alexe a fost cel care a precizat diferenţa între cele două tipuri de producţii: în timp ce, în cele de televiziune, regizorul este interşanjabil cu altul, mesajul fiind cel care contează mai mult, într-un documentar forma primează, iar autorul îşi lasă o semnătură distinctă. Tot la conferinţa de presă s-a discutat diferenţa dintre documentarele româneşti prezentate şi cele străine. Pe lîngă faptul că cele dintîi nu au fost considerate întotdeauna destul de bine realizate tehnic, părerile celor de faţă au înclinat către o opinie generală: în momentul actual, acestea aduc mai mult a filme de televiziune. S-a lansat chiar şi o posibilă motivaţie pentru fenomenul constatat: în suspicioasa Românie de azi, e greu să-ţi expui o viziune clară, un punct de vedere precis; şi e mai uşor să informezi, pur şi simplu... Ceea ce nu înseamnă că, în competiţie, nu au fost şi ceea ce deja am numit "filme de autor". Cel al Corinei Radu, Bar de zi şi alte povestiri, cîştigător al Premiului Institutului Cultural Român la secţiunea "România", se integrează tocmai în această categorie: "Cred că la filmul meu abordarea a fost cea care a contat. Subiectul nu este puternic: el a fost, la bază, un experiment personal, prin care am vrut să văd dacă, explorînd viaţa oamenilor simpli, necunoscuţi, pe lîngă care treci zi de zi, poţi să faci un film. S-a dovedit, pînă la urmă, că personajele pe care le-am găsit au fost puternice, posibile şi în filme de ficţiune. Atunci am considerat că experimentul s-a încheiat. Am combinat acest lucru cu altă idee de-a mea: cum îi fac pe oameni să se dezvăluie, dar, în acelaşi timp, lăsînd spectatorul să înţeleagă în ce fel mi s-au destăinuit...Cred că a contat delicateţea cu care m-am apropiat de personaje. La noi se practică, de multe ori, un cinema direct - prin direct, din păcate, înţelegîndu-se rudimentar...". Nici în străinătate nu e uşor să produci un documentar, dar mai ales să găseşti pîrghiile prin care să îl distribui - ne confirmă Michael Yorke, membru al juriului, profesor de antropologie vizuală la Oxford University şi Manchester University Granada Centre, şi realizator de documentare el însuşi. Pentru cineva din România - consideră Michael Yorke - este cu atît mai greu să producă un documentar cu cît, aici, nivelul de trai este mai scăzut. În Marea Britanie nu e o problemă să-ţi achiziţionezi o cameră digitală şi să întreprinzi o călătorie, să zicem, în India: în România, încă, este. De aceea, meritul românilor care au avut curajul să facă documentare, aici, este cu atît mai mare. În ceea ce priveşte piaţa de desfacere, dl Yorke consideră că viitorul poate fi al sălilor de cinema (deja sînt documentare care au intrat în acest circuit) dar, mai ales, al Internetului.