Visele de apoi
Cîți nu ne trezim, în veghea imediat următoare unui coșmar, cu veșnica analogie dintre spațiul oniric și viața de apoi? Pentru psihologul James Hillman, nu e vorba de o simplă metaforă: fiecare vis ar fi o repetiție pentru pătrunderea în lumea de dincolo, o pregătire a psihicului pentru moarte. În monologul existențial din Hamlet (1603), Shakespeare insinuează spaima de ceva de-apoi, neștiut fiind ce vise-n somnul morții poți visa; nu-i de mirare că protagonistul nu se sinucide – frica de grozăviile din iad e mai mare, pentru omul postrenascentist, decît certitudinea deșertăciunilor vieții. Moralizator înainte de orice, în „Visul Infernului“, al treilea din artificioasele Vise (1627), Francisco de Quevedo satirizează extrem osînda veșnică. Într-un tipic palimpsest, viziunea celui care închidea ochii cu cartea lui Dante pe piept lasă impresii atît de puternice asupra lui Cyrano de Bergerac, încît acesta visează la rîndul său infernul, cu diferențe notabile însă (cf. scrisoarea a XIX-a, „Despre un vis“), melanj de alegorie mitologică și recensămînt. Viitorul teosof Emanuel Swedenborg devine primul onirograf din istorie, cu un jurnal ținut în perioada 1743-1744 și publicat postum (1859), ce consemnează conversații revelatorii cu îngeri și demoni, pe care autorul nu scapă nici un prilej de a și le interpreta. La fel ca Descartes, care în plin baroc a visat rațiunea, Swedenborg, la ora aceea un respectat om de știință iluminist, îl intuiește pe Dumnezeu visînd, moment în care savantul devine mistic. Revelația din Cartea de vise deschide căi total nebănuite. Pînă la Raiul și iadul (1757), cu descrierile sale fractalice, nu va fi decît un pas, pierdut în locuri comune, ce vin să-i confirme vocația de profet. Sofismul său extrapolează o experiență unică în ceva universal valabil: narcisism absolut, ridicat la rang de paranoia, să crezi că modul tău propriu de a vedea lucrurile, rezultat al unei istorii numaidecît personale, se aplică tuturor. Cum altfel apar toate religiile?
Spiritul eschatologiei creștine, cu doctrina sfîrșitului lumii și viața terestră a omului, răzbate plenar din „Visul unui om ridicol“ (1877), una dintre puținele scrieri ale lui Dostoievski redactate la persoana I, direct în Jurnal, ca mai tîrziu Franz Kafka. La început, personajul din această povestire fantastică se complace în legea lui totuna e, fiindu-i egal dacă lumea există sau nu. Află adevărul pe 3 noiembrie, cînd, hotărît să se împuște, se răzgîndește cuprins de milă pentru o fetiță neajutorată, pe care o alungase. Adormind ca niciodată, visul îi vestește o viață nouă. Trage în inimă și moare. Se vede îngropat. E scos din sicriu de o ființă întunecată și zboară prin spațiu. Ajunge în dreptul unui soare și zărește, identic, un pămînt nou. După ce însoțitorul îl părăsește, rămîne pe o insulă grecească paradiziacă, într-o eternă zi însorită de tărîm al preafericiților, unde iubirea și frumusețea oamenilor salvaseră deja lumea. Un rai pămîntesc, în comuniune cu natura. Ca un virus, îi împinge pe locuitori în păcat, îi corupe pînă la unul, implorîndu-i pe urmă să-l răstignească pentru a le fi cauzat căderea. Cum aceia ajung să-l considere nebun, se trezește plin de mîhnire. Împinge pistolul cît colo, determinat să trăiască, ba mai mult, să propovăduiască – pentru că, nu-i așa, un adevăr nepropovăduit e mai puțin adevăr. Astfel, antieroul (se) mîntuieşte prin vis. Aproape concomitent, poemul în proză „Bătrîna“ (1878) de Ivan Turgheniev așază în prim-plan visătorul ce se pomenește nu doar urmărit, ci călăuzit fără scăpare, de o hoașcă numai în aparență oarbă și mută, în direcția mormîntului. Ca element psihopomp, visul prefigurează aici un spațiu de apoi strîmt, același care, peste o jumătate de veac, îl va fi terorizat și pe Josef K., alter ego-ul kafkian prin excelență: microficțiunea (sau, în termeni ultracontemporani, flash fiction) avînd ca titlu „Un vis“ (1917) descrie cum acesta, plimbîndu-se prin cimitir, descoperă și se prăbușește în propriul său loc de veci.
Pentru Aleksei Remizov apare o conexiune cu încrengătura ocult-onirică. De pildă, scriitorul rus concepe viața de după moarte ca pe un vis neîntrerupt al cărui conținut ar corespunde cu ideile despre lumea de apoi făcute în timpul vieții. La fel de neconvențional, printre beneficiile faptului de a visa, menționează inclusiv comunicarea cu morții, ba chiar influențarea, astfel, de către vii, a sorții acestora. Nu altceva transpare din ultimul roman semnat de William S. Burroughs, Tărîmurile vestice (1987), sinonim cu țărmul stîng al Nilului, unde, la fel ca mai tînărul Eden, la răsăritul căruia va fi prigonit omul biblic, se găsea lumea subterană Duat: un tărîm infernal pentru damnații cei mulți, posibil urmat de un paradis pentru puținii aleși. Hipertextualizînd Cartea egipteană a morților și nocturnalul Educația mea. O carte de vise (1995), volumul are ca temă principală condiția post-mortem, întrevăzută inclusiv în vis. Porțile lui Anubis dau într-o onirodistopie. Infernul egiptean a devenit un oraș eclectic buimăcitor de labirintic, spațiul eschatologic teleportîndu-se într-un topos eminamente psih(olog)ic. Se poate vedea din pomelnicul meu cum firul său roșu unește expunerea de motive. Întrebarea lui Hamlet se găsește revizitată, arc peste timp, într-o ecranizare. În O iubire fără sfîrşit (What dreams may come, 1998), Vincent Ward regizează clasicul vis-dorinţă: Chris face ochi într-un paradis pe care îl crease cu propria imaginație; Annie e zdrobită de vină pentru moartea lui și, sinucigîndu-se, ajunge într-un infern bazat pe durerea resimțită. În sfîrșit, Borges își termină eseul „Durata infernului“ (1929) cu un post-scriptum. Visează că se trezește într-o încăpere cu totul străină unde nu se poate recunoaște. Cu teamă, se gîndește că priveghiul îndurerat de acolo este Infernul. Ne putem întreba: la final, cînd moartea își va fi definitivat ravagiile ca un automat imbecil, va fi fost pînă atunci într-un vis bun sau va fi fiind mai departe într-unul?
Ovidiu Lorenz este prozator.
Foto: Hieronymus Bosch - Ascent of the Blessed (wikimedia commons)