Vise din alt film

În romanul Casa somnului de Jonathan Coe, apare dezvoltată ideea unei cinemateci onirice: „Există tot felul de vise, nu? În cazul ăsta, evident că avem filmele de groază, care sînt aidoma coșmarurilor, iar pe urmă filmele porcoase, […] care sînt echivalentul viselor erotice. […] Pe urmă vin reeditările și poveștile care se spun de nu știu cîte ori la rînd [remake-urile], care seamănă cu visele recurente. În fine, există și filme reconfortante și vizionare, cum ar fi […] Vrăjitorul din Oz. Însă cînd un film se pierde, nu a apucat să ruleze deloc, originalul dispare și nu-l vede absolut nimeni, ei bine, ăsta e cel mai frumos dintre toate visele. Fiindcă e genul de film care se poate să fi fost cel mai atrăgător din viață, numai că-l pierzi din memorie în timp ce te trezești, iar după cîteva secunde nu-ți mai amintești o iotă.“ (traducere de Radu Paraschivescu, Polirom, 2001)

Analogia film-vis a funcționat încă de la începuturile cinematografului, cînd Georges Méliès a visat la călătoria în Lună, patria viselor. Însă, la fel cum nu toate visele sînt extraordinare, nici filmele inspirate de ele nu se ridică neapărat la o notă mai mare de 7 în topul personal.

Din colaborarea lui Dalí cu Luis Buñuel, avem binecunoscutul scurt metraj Cîinele andaluz (1929), al cărui scenariu te crucește și azi, cu ochiul despicat în prim-plan și altele asemenea. Peste ani, din apropierea aceluiași Dalí de Alfred Hitchcock de astă dată, s-a născut secvența onirică din Spellbound (Fascinație, 1945), cu alți ochi, punînd stăpînire pe decorul de policier sub amenințarea unei foarfeci; astfel, psihanalistul devine detectiv al inconștientului, în vis elementul insignifiant și neașteptat dovedindu-se fundamental, ca pentru orice interpretare ce se respectă. Drama fantasy Peter Ibbetson (1935), ecranizarea romanului omonim al lui George du Maurier, aducea povestea a doi îndrăgostiți care comunică în vise, rămași mereu tineri. În timp ce Dead of Night (Noaptea groazei, 1945), antologie britanică horror în șase părți, închipuia vise recurente într-un vis-cadru.

După război, musical-ul în tehnicolor The 5000 Fingers of Doctor T (1953) – unicul film scris de Dr. Seuss, autor cunoscut mai mult pentru cărțile sale destinate celor mici – înfățișează coșmarul unui profesor dictatorial de pian la 500 de mîini. Mai tîrziu, găsim elemente onirice în filmele lui Andrei Tarkovski (Oglinda, 1975) sau Ingmar Bergman (pe YouTube circulă un filmuleț care le pune pe toate laolaltă), etalonul absolut fiind Yume, cele opt vise ale lui Akira Kurosawa transpuse în 1990. Terry Gilliam ne propune, prin Brazil (1985), universul distopic unde singura supapă e visul, iar în coproducția franco-americană Arizona Dream (Emir Kusturica, 1993), un Johnny Depp incredibil de tînăr visează un eschimos la vînătoare de pește plat. Într-o notă lynchiană, Institutul Benjamenta, sau acest vis căruia oamenii îi spun viață (frații Quay, 1996), bazat pe romanul Jakob von Gunten de Robert Walser, se constituie ca o adaptare experimentală cu obiecte animate vibrînd la tot pasul servitorului în devenire, pentru a forja ceva ce s-ar putea numi interioritate metafizică.

SF-ul Donnie Darko (Richard Kelly, 2001) explorează la modul riscant dimensiuni alternative și călătorii în timp analoage cu starea de vis. Deși premisa filmului nu e despre actul de a visa în sine, pentru a estompa liniile de demarcație dintre numeroasele niveluri de realitate pe care încearcă să le conștientizeze publicul, pe parcurs apar tot felul de indicatori – gen close-up în direcția ceasurilor, unghiuri înclinate ale camerei, anumite formule repetate – ce definesc un ritual de trecere, de posibilă interschimbare între veghe, visare și altele. Despre Inception (Începutul, Christopher Nolan, 2010) s-ar putea scrie cărți; vom reține pentru posteritate găselnița cu nivelurile onirice în care timpul se dilată.

La categoria thriller psihologic, nu pot lipsi Candidatul manciurian, în cele două variante ale sale (1962, respectiv 2004), Scara lui Iacob (1990) – ambele producții marșînd pe ideea de vise ca efect al unui șoc posttraumatic în urma experienței războiului – sau Insula Shutter, în care Martin Scorsese îl pune pe Leonardo DiCaprio să viseze iterat, căci indus medicamentos, într-o psihodramă năucitoare. Cînd vine vorba de anime-uri, se detașează Paprika, thriller psihologic japonez din 2006 în regia lui Satoshi Kon, despre o mașină permițîndu-le psihoterapeuților să intre în visele pacienților, un film pe care descrierile grafice îl fac, de la un punct, nerecomandat minorilor. Tehnica rotoscopiei din Waking Life (Vis și realitate, Richard Linklater, 2001) sugerează că visul e copiat de viață, nu invers; individul visător devine tot mai lucid, nu e doar spectator, ba mai mult, unul din personajele visate ajunge să-și povestească un vis propriu, fapt ce îl împinge pe protagonist să realizeze că trăiește într-un vis fără sfîrșit, întrerupt la intervale neregulate de treziri false.

Am lăsat pentru final două filme maghiare cu vise împărtășite. Mai întîi, coșmarul colectiv din a opta secțiune a romanului Satantango (1985) de László Krasznahorkai, așa cum a fost el regizat de Béla Tarr în 1994. Visele în cauză nu apar filmate – ar fi fost unica secvență colorată, restul peliculei fiind cenușiu –, ci narate, cu alte cuvinte sîntem invitați să ni le imaginăm, în toată paleta: erotic, premonitoriu, de zbor etc. Dacă însă în text interesantă era notația, oniro-grafia, fără virgule, ba chiar, pe măsură ce se apropie dimineața, redată prin cuvinte sudate, așadar o ciornă care putea fi continuată mental de un cititor harnic, în film personajele sînt surprinse împreună, comportamentist. Apoi, în minunăția din 2017 datorată lui Ildikó Enyedi, Despre trup și suflet, mi-a plăcut teribil metafora visului ca recipient, ca amforă pentru sufletul colectiv. În sfîrșit, mulți am visat la cinemateca onirică pe care am putea-o compune cu o selecție a celor mai frumoase vise, începînd cu zorii umanității. Să existe producători cu fler interesați numai. Și să fie într-un film bun!

Ovidiu Lorenz este prozator.

Foto: Despre trup și suflet (Bad Unicorn)