Viața omului, ca o cărămidă roșie

Acesta este visul povestit de mamaia Nica, din Cremenari, pe care l-a avut la 95 de ani. Mi l-a spus într-o sîmbătă seara, așezată pe un scăunel, pe pragul casei bătrînești. Un fir de lumina străbătea geamlîcul prispei și îi îndulcea ridurile adînci de pe figură. La 95 de ani, Nica nu mai aude, nici nu mai vede, iar de mers, merge în două bastoane din lemn, aplecată la nivelul clanțelor. Nu a fost dintotdeauna așa. În tinerețe aducea apa de la fîntînă într-o găleată așezată pe cap. A povestit visul pe nerăsuflate, iar vorbele veneau singure, repede, parcă direct din inimă.

„Se făcea că mersesem la biserică, cu colaci și, cînd am deschis ușa, nu era nimeni înăuntru, afară de trei oameni, pe care nu îi cunoșteam. Unul zăcea pe un pat și se zbătea, trăgînd să moară, iar ceilalți doi stăteau cu el și așteptau să-și dea ultima suflare. Am pus colacii pe masă și m-am dus la omul care se zbătea. I-am pus o mînă sub cap și una pe piept. Atunci, ceilalți doi au plecat, deși bolnavul se zbuciuma foarte. Era tînăr, adică era bun de muncă. Și am zis «Doamne, scoală-l în sus, ca să poată să se hrănească!». Și stînd eu așa acolo, odată făcu ochii mari și se ridică în capul oaselor. Am înlemnit de spaimă, m-am gîndit că o să mă îmbrîncească. Îl țineam de mînă, pentru că încă se mai zbătea. Apoi s-a liniștit și și-a rotit privirea prin biserică, s-a uitat la toți sfinții. S-a dat jos din pat, a ieșit pe ușă și a plecat, nu s-a mai văzut în nici o parte. Eu am rămas înlemnită și priveam spre altar. Atunci, ușile altarului s-au deschis singure, pînă la perete, toate trei. Și văd înăuntru un moș bătrîn, cu părul alb, barba albă, îmbrăcat în alb de sus pînă jos, stînd răzimat de masa altarului. Apoi se despică de la masă și iese pe ușă. Și după ce a ieșit, s-au închis ușile, singure, nu mai era nimeni. Și trece prin dreptul sfinților și vine spre mine. «Aoleu – zic – de ce vine spre mine?» Eram țeapănă, țeapănă, nu puteam să mișc deloc. Mă apucă de mîna stîngă, strîns, iar în dreapta îmi pune o cărămidă. Dar o cărămidă din aceea mare, care se punea la clădirile vechi. O cărămidă mare și roșie, cum e focul. Și-mi zice să merg și să pun cărămida la colțul bisericii, că am luat o putere în corp. Să o pun de-a latul, ca să aibă rezistență și să cuprindă mai mult, nu de-a lungul, că dacă o pun de-a lungul mor. Apoi a plecat spre altar și a trecut iară prin ușile care s-au deschis și închis singure în urma lui. După ce s-au închis, m-am dus cu cărămida în brațe, pentru că era mare și grea, nu puteam să o țin doar într-o mînă, și am pus-o la colțul bisericii. Și după ce am așezat-o, m-am uitat în sus și am zis: dacă e rouă pe turla bisericii, mă răcorește, iar dacă plouă, mă spală. Începu să picure și am stat așa, sub apa care cădea de pe acoperiș. Apoi am plecat.

Cînd m-am trezit, țineam bine minte tot visul. Era duminică și am mers cu colacul la biserică. Am pus colacul pe masă, popa încă nu venise. M-am închinat și am ieșit. Venea și popa pe alee, trecuse de poartă, îl auzeam vorbind. Cînd să urce pe scară, am stat înaintea lui și i-am pus mîna în piept. «Stați așa să vă spun o întîmplare mare de tot.» A stat popa. A ascultat toată povestea pe care i-am spus-o și a intrat în biserică. Eu mergeam în urma lui. La jumătatea sălii s-a întors și mi-a spus: «Auzi tanti, știi cine era moșul din altar, unde nu intră decît popa și țîrcovnicul?». «Cine, părinte?» «Dumnezeu!» «Păi cum, a coborît din Cer să stea atîta în altar, pînă s-a vindecat omul acela bolnav, apoi a venit să-mi dea mie cărămida?» «A fost Dumnezeu, a fost cu noi toată ziua!» Și așa a rămas el cu ideea că Dumnezeu adevărat a fost în visul meu. La urmă m-a întrebat: «Dar cărămida, mai știi unde ai pus-o?» «Da, știu bine.» Și am ieșit din biserică, eu înainte și popa după, am ajuns la colțul bisericii și i-am arătat locul. I-am povestit cum am potrivit-o, de-a latul, cum mi-a spus bătrînul. A dat popa iarba la o parte cu un toiag și a găsit cărămida roșie, mai mare decît cărămizile obișnuite, zidită frumos în perete, acolo unde, cu doar o zi în urmă, era o gaură, o lipsă, căzuseră niște pietre de mai mulți ani și nu reparase nimeni. Am pus și eu mîna unde mi-a zis că se află și am atins-o, era caldă ca în vis, cînd am ținut-o în brațe. Și cînd am lipit mîna de ea, mi-a luat toate durerile din corp, tot, tot. Și am știut că, în vis, Dumnezeu adevărat fusese!”

Nu m-am priceput niciodată să interpretez visele și, cu atît mai puțin, premonițiile și sincronicitățile. Știu sigur că anumite simboluri din vis îmi vor rămîne inaccesibile și de nepătruns. Dar ceea ce am înțeles eu este că bunătatea și compasiunea sînt ziditoare, iar o viață trăită curat poate fi acea cărămidă încredințată din înalt, cu care ne zidim nu doar casele, ci și comunitatea și valorile sale.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.