Ultimul deceniu al comunismului, un dosar cultural (III)
- Iaşiul anilor 80 - Iaşiul este un oraş care agaţă altfel timpul de oamenii lui, blestemîndu-i nostalgiilor veşnice sau amneziilor terapeutice. Aici mi-am petrecut, ca atîţia alţii, o studenţie prinsă între Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", cu tradiţia ei ce te obligă la o devenire continuă, dar şi între uşurătatea indolentă a Copoului care îndeamnă la uitare, urcîndu-te într-un carusel al generaţiilor obsedate de viitor. Provocarea cea mare a oraşului acesta, unde parfumul de tei are efect de opium, pare să constea însă tocmai în confruntările lucide cu trecutul şi poveştile lui, unele adevărate, altele pe jumătate mituri, cu biografia şi destinul unor oameni care au făcut posibil prezentul pe care îl cunoaştem. O astfel de provocare este deschiderea unui dosar cultural al anilor â80, ultima decadă a comunismului în România. O perioadă pe care generaţia mea o ştie din evocările părinţilor - vinovaţi de a ne fi făcut acei ani suportabili, printre prăjituri Amandina cu brifcor şi basme despre un vecin ţicnit care tot "taie" curentul -, dar şi din mărturiile actorilor implicaţi în efervescenţa culturală a oraşului. Tot despre jazz Pentru pianistul Ion Baciu Jr., fiul celebrului dirijor al Filarmonicii din Iaşi, viaţa muzicală a anilor â80 era dominată de multitudinea de concerte pop, rock şi jazz, a căror atmosferă îţi lăsa impresia "că faci parte din cea mai importantă acţiune a momentului". Retrospectiv, Ion Baciu Jr. crede că această senzaţie avea de-a face cu faptul că erau toţi tineri şi entuziaşti, dar şi cu valoarea în sine a manifestărilor artistice. "Concertele erau primite de public, în general tineri, studenţi, cu o foame de a trăi ceva special, mai ales în acea perioadă apăsătoare. E un clişeu prea des folosit, dar e adevărat că lumea se refugia în cultură pentru a compensa frustrările vieţii sociale pe care o duceau în acei ani" - spune pianistul care a "fugit" în Suedia în toamna anului 1987, "pedepsindu-şi" tatăl care nu avea să se mai bucure niciodată de acelaşi succes şi de plecările în străinătate. A plecat din ţară la 28 de ani, din dorinţa de a face parte "dintr-o zonă, un grup de oameni care trăiesc prin muzica jazz", New York-ul fiind însă visul său "cel mare". Despre Suedia - ţara în care şi-a terminat studiile la conservatorul din Stockholm - spune că "nu-şi prea bătea capul cu copiii-minune imigranţi, nici nu eram aşa ceva". De fapt, această etichetă fusese inventată pentru că se număra printre puţinii tineri care cîntau jazz. "În acele vremuri, elevii îşi scoteau matricola imediat după ieşirea de pe poarta şcolii. Prima mea apariţie la festivalul de la Sibiu a fost în uniforma de şcoală şi cu matricola pe mînă. Iată cum indolenţa şi dezinteresul pentru cum mă îmbrăcam a primit o cu totul altă interpretare" - explică Ion Baciu Jr. În viziunea sa, jazzul era doar la nivel emoţional o încercare de revoltă faţă de sistem, pentru că, practic, "nu exista vreo frază care să se traducă prin Jos Ceauşescu!". Pentru el, muzica rămîne "un lucru absolut personal" către care fiecare trebuie să-şi găsească singur drumul. Dialog şi Opinia studenţească, revistele rezistenţei studenţeşti Originile presei studenţeşti pot fi aflate dînd timpul înapoi, spre sfîrşitul anilor â60, cînd regimul le găsea tot mai folositoare promovării ideologiei comuniste, în ciuda relativei liberalizări. Comparativ cu anii â50, se putea vorbi totuşi de o perioadă de emulaţie literară şi publicistică, ceea ce a determinat apariţia publicaţiilor profesioniste. Revistele studenţeşti erau uneori doar buletine informative ale universităţilor, însă alteori reuşeau să se impună prin conţinutul şi valoarea culturală ori publicistică. La Iaşi, revistele Alma Mater/Dialog şi Opinia Studenţească rămîn emblematice pentru maniera de a opune, într-un mod irepetabil, rezistenţă regimului comunist. Dialog, într-un univers al monologului automat, şi Opinia studenţească, într-o lume în care nu te întreba mai nimeni "Ce părere ai?"... Minunea apariţiei şi supravieţuirii lor a fost posibilă atît datorită formei de distribuţie - cu circuit aparent închis în spaţiul universitar, pentru că ele mai călătoreau şi-n plic, către "Europa liberă" - cît şi scăpărilor cenzurii care "fie închidea ochii", fie chiar nu observa nimic. Primul număr al revistei Alma Mater apare la data de 1 aprilie 1969, fără să fie deloc o păcăleală. Caietul intitulat "revistă de cultură a studenţilor Universităţii ŤAlexandru Ioan Cuza»" îşi schimbă, în 1974, formatul şi numele, devenind revista Dialog. În evoluţia publicaţiei se disting trei etape: anii 1969-1972 - în care redactori-şefi au fost Mihai Tatulici şi Dumitru Constantin, anii 1972-1983, cunoscuta perioadă a serilor Dialog, cînd redacţia a fost condusă de Alexandru Călinescu, şi etapa anilor 1983-1989, marcată de întărirea cenzurii. Deceniul 9 a adus cu el însă şi formarea unei tabere de rezistenţă prin cultură, ca ultim scut împotriva perioadei celei mai accentuate degradări a nivelului de trai, suprapuse creşterii presiunii ideologice. Revista Dialog a resimţit şi ea restrîngerea cercului libertăţii, şi aşa strîmt, în favoarea materialelor propagandistice, de la care nu se mai putea eschiva. Lectura printre rînduri a devenit în schimb mai rafinată, făcîndu-se eforturi şi mai mari pentru ca revista să-şi păstreze "onoarea". În urma anchetei din mai 1983, Alexandru Călinescu este înlăturat din funcţia de preşedinte al Consiliului de conducere, Sorin Antohi, redactorul-şef de atunci, fiind pedepsit şi el cu eliminarea din redacţie. Revista nu îşi încetează apariţia, iar în funcţia de redactor-şef este numit Marius Cristian. Andrei Corbea-Hoişie, redactor-şef adjunct, devine "indezirabil" în primăvara anului 1989, iar pînă la 22 decembrie nu mai apare decît un singur număr. Destinul acestuia intră însă sub mîinile cenzorului universitar care îl dă la topit. Istoria Opiniei studenţeşti este strîns legată de iarna anului 1974, cînd se obţinea aprobarea pentru apariţia unei reviste a centrului universitar din Iaşi, menirea ei fiind cea de a ilustra viaţa studenţilor. Primul număr apare în aprilie, iar din acel moment revista cunoaşte mai multe etape: cea a competiţiei cu Dialog şi cea de după 1983, odată cu venirea unei noi echipe: Daniel Condurache, responsabil pentru secţiunea de publicistică, şi Valeriu Gherghel, responsabil pentru secţiunea culturală. Spre deosebire de Dialog, Opinia studenţească urmărea atent viaţa studenţilor - cu umilinţa lipsurilor de la cantină ori cămin, cu aventurile din amfiteatrele universităţii -, dar şi subiecte sociale sau politice, fapt care o distingea de toate celelalte publicaţii studenţeşti din România comunistă, publicaţii indiferente la provocarea de a scrie reportaj sau de a evita limba de lemn. Se spune că revista reuşise să devină "vedeta" presei studenţeşti ieşene. Timp de cinci ani, între 1984 şi 1989, în paginile revistei nu s-a publicat nici o poză cu "Nicu", nici articole de propagandă - cu excepţia articolului ideologic de pe prima pagină şi a materialelor închinate congreselor sau aniversărilor, la care era "condamnată" toată presa din România. Peste ediţiile speciale de 1 aprilie, reportajele ce amintesc de stilul lui Brunea Fox, tabletele sau "pulsurile"* pişcătoare, de un umor sec, dozat pînă la atingerea absurdului comic, nu s-a aşternut niciodată patina comunismului. Într-un spaţiu care se dorea a fi etanş, respirau opinii, impresii personale şi texte ce nu mai aveau nimic a face cu strînsoarea acelor ani. Pe 23 decembrie 1989, apare seria nouă a acestei reviste studenţeşti, cu supratitlul "În sfîrşit, a făcut plopul pere şi răchita micşunele". Un pariu cîştigat al tuturor celor care nu au crezut de fapt nici o clipă că, dacă s-au născut în comunism, trebuie să şi sfîrşească la fel. * "Masa de seară de la cantina ŤTudor Vladimirescu» este formată dintr-o farfurie, o furculiţă şi o lingură de orez, întins uniform pe toată farfuria. Bucătăresele servesc îmbrăcate în chimonouri şi fumează ŤGolden Dear»" (nr. 99/1987).