Troienele ca parabolă politică
Toţi eroii cetăţii au fost ucişi. Singurul supravieţuitor de sex masculin e un copil, fiul lui Hector şi al Andromacăi. Hecuba, soţia lui Priam, a devenit regina văduvelor de război. Cassandra, preoteasa lui Apollo, profeţeşte noi nenorociri. Copilul care trebuia încoronat va fi luat prizonier de greci şi omorît. Frumoasa Elena a iscat cîndva războiul, iar acum e sfîşiată de cele două tabere însetate de sînge. Fantoma lui Ahile bîntuie cetatea şi se răzbună pe o tînără vestală. Femeile troiene, devenite prizoniere ale grecilor, sînt îmbarcate pe corăbii. Vor fi duse în exil. O lume se stinge, învinsă de trădări şi de viclenia unei armate în plină ascensiune.
În vara lui 1990, în timp ce la Teatrul Naţional din Bucureşti, actorii repetau Troienele, după Euripide, afară, minerii terorizau oraşul, interpretînd scene dintr-un spectacol politic regizat de Ion Iliescu. „Oricînd ar fi pusă în scenă“ – spune în 2012 regizorul Troienelor, Andrei Şerban – „această poveste rămîne actuală“. La peste 20 de ani de la spectacolul grandios montat la Bucureşti, Troienele se întorc, odată cu roata istoriei, de astă dată în clădirea elegantă şi strălucitoare, proaspăt renovată, a Operei din Iaşi.
Premiera de la Iaşi a fost în mai multe feluri o premieră şi a depăşit cu mult aşteptările publicului, scoţînd la iveală o echipă de cîntăreţi de operă, actori şi dansatori cu resurse nebănuite de talent şi dibăcie artistică. Întîi, spectacolul a schimbat ideea unora că opera este o întrecere de voci sublime care ţîşnesc la intervale precise din nişte trupuri decorativ înţepenite. Interpreţii Troienelor cîntă, în timp ce se luptă, aleargă, se tîrăsc, se leagănă, mărşăluiesc, disperă, merg în procesiuni funerare, poartă torţe aprinse, îşi încleştează trupurile în ritmul tobelor, se zbuciumă, aşa încît vocile lor nu mai sînt produsul unui antrenament profesionist al laringelui, ci expresia unei emoţii corporale. Întruparea vocilor şi irumperea lor violentă în spaţiul spectatorului sînt, încă de la primele replici, profund destabilizatoare. Lumea venită să se aşeze în sală şi să-şi păstreze detaşarea critică s-a trezit pe scenă, asediată de povestea dezastrului Troiei şi luată prizonieră de jocul actorilor şi al luminilor. Mişcarea războinică, rituală, dominatoare a interpreţilor face din mulţimea spectatorilor o mare înspăimîntată, răvăşită de furtună. „N-a fost o idee bună să ne înghesuie aşa“, a mai apucat să-i spună un spectator soţiei lui, înainte de a fi împins mai departe de năvălirea soldaţilor greci.
În al doilea rînd, spectacolul pune la încercare prejudecata, încă valabilă printre melomanii din România, că opera este teritoriul greu accesibil al unei înţelegeri superior elitiste a muzicii. După ce au aplaudat cu entuziasm la final, minute în şir, ovaţionînd, spectatorii se întrebau: „Dar despre ce-a fost vorba?“. „Nu e despre înţelegerea unui text – spune Andrei Şerban. E despre simţire. Şi de vreme ce aţi aplaudat înseamnă că emoţia muzicii, a ritmului, a dansului şi a limbii lui Euripide a trecut dincolo de înţelegerea minţii.“
Interacţiunea actori-spectatori, grimasele, adîncurile viscerale ale emoţiilor, spaimele, pasiunile dezlănţuite, suferinţa, disperarea, regăsita pace lăuntrică – toate ţin de arta lui Andrei Şerban şi de multiplele lui feţe regizorale. După cum incantaţiile, muzica, şoaptele mistice, prezenţa pregnantă sau fluidă a vocilor şi ritmurile – cînd ameninţătoare, cînd duioase – ale partiturii îi aparţin compozitoarei Liz Swados.
Punerea în scenă a Troienelor „atacă“, aşadar, statutul confortabil al spectatorului, tîrîndu-l pe scenă, în inima acţiunii, pentru ca, mai apoi, după ce s-au consumat acte de violenţă extremă, cortina să se ridice şi privirile să se îndrepte, pline de speranţa salvării, către sala goală, îmbrăcată în culori calde şi în lumina unui candelabru imens. Din balcoane, fetiţe în alb, purtătoare de lumînări, veghează şi invită lumea să se aşeze, la propriu şi la figurat, într-o altă ordine a lucrurilor. Tulburaţi de experienţa scenei, spectatorii se aşază, în sfîrşit, în fotolii. Nu ştiu că se află pe tărîmul morţii albe unde, scenei sîngeroase şi înspăimîntătoare a uciderii frumoasei Elena, din primul act, îi corespunde scena de tragică graţie a sfîrşitului vestalei Poluxena. Ca într-un film SF, în care timpuri istorice, altminteri complet separate, se suprapun, cele două părţi – una violentă, alta lirică – ale spectacolului închid între ruinele Troiei pîlcuri de necunoscuţi dintr-o cetate la fel de devastată a viitorului.
„Troia e România de azi“ – a declarat Andrei Şerban la Iaşi, făcînd din Troienele (şi) o parabolă politică, într-un oraş care a votat covîrşitor în favoarea noii ordini instaurate de USL. Trăim, aşadar, într-o cetate înfrîntă de războiul declaraţiilor, al deciziilor politice, al confruntărilor între diverse grupări şi interese, dezbinată de absenţa unui proiect comun, confiscată de feudalisme locale, dezorientată de strategia străinilor, oricare ar fi ei, dominată de limbaje duble şi subjugată de noii eroi ai populismului.
Supravieţuitorii măcelului politico-mediatic sînt sortiţi exilului (interior sau exterior) precum troienele? Prin absenţa lor din treburile publice se va ridica vreo nouă cetate? Troienele sînt femei văduve, lipsite, ca majoritatea cetăţenilor României de azi, de putere politică, neimplicate în conducerea statului ori în războiul care a distrus Troia. Ele au asistat la desfăşurarea evenimentelor şi, pînă la urmă, din martori au devenit victime. Pe scenă, femeilor din Troia le revine misiunea de a păstra vie speranţa reconstruirii unei alte civilizaţii. Îmbarcate pe vasele grecilor, la finalul operei, troienele mimează cu mişcări egale, unduioase, valurile care poartă corăbiile către ţara cuceritorilor. Din sală, publicul le însoţeşte cu aplauze şi ovaţii, împărtăşindu-le, măcar pentru o clipă, visul unei cetăţi renăscute.
Tatiana Niculescu-Bran este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: În ţara lui Dumnezeu, Polirom, 2012.
Foto: M. Marin