Știință și încredere – o poveste cu marțieni
În plină campanie de vaccinare, pe lîngă disputele legate de cine ar trebui să aibă prioritate, de eventualele trișări și de eficiența campaniei în general, există o dispută de fond ce divizează societatea mai mult ca oricare alta: dacă vaccinurile sînt eficiente sau nu. Deși eu, personal, sînt optimist că vaccinurile vor readuce o oarecare normalitate curînd, iar serviciile esențiale cum ar fi Ateneul, restaurantele și cinematografele se vor redeschide, nu am căderea să mă pronunț asupra eficacității vaccinului. Aș vrea să analizez însă partea dialectică a acestei controverse.
Sînt oameni care cred că disputa se poate tranșa foarte simplu: „Să avem încredere în știință”. Îndemnul are deseori o tentă acuzatoare și condescendentă: dacă nu ai încredere, ești fie prost, fie răuvoitor. Ca urmare, discuția alunecă ușor într-o confruntare etică.
De acest imperativ simplu și în același timp tăios vreau să mă leg, să îl disec și să văd ce ar putea însemna să avem încredere în știință. Ca și alte sloganuri care circulă în spațiul public, are un aer de truism care ascunde atît disputa reală dintre cei ce îl lansează și cei ce îl neglijează, cît și faptul că fiecare poate înțelege altceva din el. La prima vedere, pare o sugestie adresată unui om care nu știe ce să creadă, îndemnîndu-l să creadă... adevărul. Dacă poți înțelege dovezile științifice și teoria pe care acestea o confirmă, îți poți forma ușor o opinie. Dacă nu înțelegi și ești în ceață, îndemnul de a crede în știință este superfluu. Pur și simplu, nu știi ce spune știința.
Trebuie deci ca substanța imperativului să fie mai complexă. Poate că se leagă de o atitudine științifică sau de o trăsătură care îi face pe cei ce o au să accepte cele mai bune teorii științifice, spre deosebire de cei ce nu o au. Îndemnul de a avea încredere în știință ar fi doar îndemnul de a adopta această atitudine. Dar în ce ar consta această atitudine științifică? Ar putea să se lege de acceptarea uniformității naturii, de ideea că, dacă am observat un lucru întîmplîndu-se la fel de 100 de ori, putem concluziona că probabil la fel se va întîmpla și a 101-a oară. În mod evident, în afara unei presupuneri de acest fel, nu putem vorbi de știință, căci dacă experiența nu poate justifica generalizarea, nimic nu o poate face. Dar asta să fie diferența? Că unii oameni cred în acest tip de mecanism, pe cînd alții nu, sau că unii cred mai mult decît alții, că au o „atitudine mai științifică”?
Ajungem la esența îndemnului de a avea încredere în știință. De fapt, acesta ne-ar sugera să avem încredere nu într-o entitate abstractă, Știința, ci în oamenii de știință, în comunitatea științifică – „că doar nu degeaba au învățat oamenii ăștia atîția ani și nu degeaba au petrecut atîția ani lucrînd în laboratoare”. Evident că ideea pare bună, dar să ne punem din nou în poziția unui om fără legătură cu comunitatea științifică: cum poate deosebi el oamenii de știință veritabili de impostori?
Să abordăm problema pe ocolite. Să ne imaginăm că, într-o bună zi, aterizează pe Pămînt niște marțieni care ne avertizează că planeta noastră dragă este în pericol de a fi lovită de un asteroid și că doar concentrîndu-ne toate resursele putem evita dezastrul. Fără Ateneu, fără restaurante, fără vacanțe de schi – toți banii și toată munca să se concentreze pe evitarea dezastrului. Ce-ați face? Ați accepta imediat, că doar așa spune știința? Sau v-ați gîndi: „De ce să avem noi încredere în marțienii ăștia, dacă nu știm ce e cu ei? Cine știe ce interese au? Ei nu sînt ca noi – de ce ne-ar vrea binele?”. Vedeți că nu e atît de simplu? Răspunsurile de genul „am verifica și noi dacă ce spun marțienii e corect” nu iau în considerare faptul că s-ar putea să nu avem capacitatea de a face asta. Știința marțienilor matusalemici nu poate fi înțeleasă de om.
Acum, putem să ne imaginăm și ce gîndește un marțian simplu, fără nici o expertiză. El e prieten din copilărie cu marțienii de știință, a jucat table cu ei de atîtea ori, s-au trădat, s-au reîmpăcat, au băut împreună nenumărate șprițuri. Și a ascultat sfatul lor de fiecare dată cînd a venit vorba de știință, și întotdeauna s-a confirmat ce au prezis ei. Văzînd neîncrederea pămîntenilor, el are o reacție de stupefacție: „Cum de nu acceptați ce zice știința, ce spun marțienii ăștia care au studiat sute de ani mișcarea asteroizilor? Credeți că știți voi mai bine, voi ăștia care de-abia știți legea gravitației din mecanica newtoniană de clasa a opta?”.
Problema celor care o tot dau înainte cu „aveți încredere în știință” pe la televizor sau aiurea e că vorbesc fie din perspectiva marțienilor de știință, fie, în covîrșitoarea majoritate a cazurilor, din perspectiva marțienilor obișnuiți, care nu reușesc să înțeleagă dilema de (ne)încredere a bieților pămînteni, pămînteni pentru care marțienii și știința marțiană sînt, cum se spune, „de pe altă planetă”. Ei nu pot înțelege perspectiva pămîntenilor și de ce pentru aceștia nu e natural să aibă încredere în marțienii de știință. Mai mult, ei supraestimează raționalitatea propriei opinii, li se pare că au încredere în ce spun marțienii de știință fiindcă sînt raționali și educați, și nu fiindcă au jucat table cu ei cînd erau mici și știu că sînt de treabă.
Pînă la urmă, motivul principal pentru care tu ai anumite opinii (să zicem corecte) legate de medicină, știință și altele, pe cînd vecinul are opinii pe care le consideri ridicole, pare a fi că oamenii în care ai încredere se întîmplă să aibă opinii corecte sau să îți transmită încrederea lor în oameni și instituții care furnizează teorii științifice bune (raportat la nivelul actual al cunoașterii). Dacă lucrurile stau astfel, atunci diferențele de opinie sînt rezultatul unor părți marginale ale caracterelor oamenilor implicați în dispută, și astfel disputa nu ar trebui să se transforme într-una morală. Gîndind în acest fel, putem să îi abordăm altfel pe oamenii care au altă părere – mai degrabă decît să le zicem „Bă, ești prost, nu vezi ce zice știința?”, am putea să îi întrebăm în cine au încredere. Și am putea să discutăm relaxați, fără îndreptățire morală, căci diferendele cu adevărat morale sînt în altă parte.
Radu Bumbacea este doctorand în filosofie la University of Leeds, Anglia.
Foto: wikimedia commons