Spiritul german şi budismul

Critic de teatru, traducător, mediator cultural, Victor Scoradeţ este o personalitate a vieţii teatrale din România. În anul 2002, a organizat, la Teatrul ACT, Proiectul „ACTul lecturii“, o serie de spectacole-lectură numite „pieţe de texte“, cu piese din dramaturgia contemporană de limbă germană. În urma succesului imens al acestor întîlniri, unele dintre aceste piese au fost montate în diverse teatre din ţară. Lui Victor Scoradeţ i se datorează, printre altele, faptul că, în România, piesele de teatru germane reprezintă repertoriul străin cel mai des jucat. Pe 16 mai, Victor Scoradeţ a fost decorat cu Crucea de Merit în grad de Cavaler al Ordinului de Merit al Germaniei.

Textul de faţă reprezintă discursul de mulţumire rostit la ceremonia de decernare a decoraţiei.

Excelenţă, stimate doamne, stimaţi domni, dragi prieteni,

Permiteţi-mi să încep prin a vă adresa o rugăminte. Imaginaţi-vă că un ziarist mi-ar pune acum următoarea întrebare: Ce operă aţi lua cu dumneavoastră, dacă aţi fi nevoit să vă petreceţi restul vieţii pe un insulă pustie? După cum se ştie, aş avea voie să iau o singură carte. Şi vă mai rog să vă imaginaţi următorul răspuns: Meditaţia creatoare şi conştiinţa multidimensională. Aa, da: de lama Anagarika Govinda. Sînteţi în stare să vă imaginaţi aşa ceva? Eu sper că nu. Poate că o astfel de carte s-ar potrivi cu tunsoarea mea... Dar nicidecum cu decernarea Crucii de Merit germane.

Într-o seară ca asta, ar trebui neapărat să aleg un autor german, pentru tot restul vieţii mele. Sau măcar să pretind că aş face-o. Orice altă alegere ar fi un faux pas, ca să ne exprimăm blînd. Tocmai de aceea, jurnalistul, o persoană îngrozitor de cumsecade, vrea să-mi dea o a doua şansă. Everybody deserves a second chance – se spune în mai toate filmele americane. Sau poate că-i amintesc pur şi simplu de bunicul lui. Şi atunci, omul se gîndeşte că s-ar putea ca de vină să fie vîrsta mea: nu cumva îmi închipui că mă aflu la reşedinţa ambasadorului Indiei?!... Aşa că mă întreabă: Sînteţi sigur? Şi încearcă, prin intermediul unei priviri disperat-rugătoare, să-mi sugereze răspunsul corect. Iată ce citesc eu în ochii lui: Faust-ul lui Goethe! Sau ceva de Günter Grass! Herta Müller! Ori măcar unul dintre cele o mie de romane ale lui Simmel...

După toate aparenţele, însă, eu nu vreau sau nu pot să pricep. Prin urmare, situaţia devine dramatică. Iar dumneavoastră, dumneavoastră trebuie să vă imaginaţi inimaginabilul: răspunsul meu este un da clar şi ferm. Şi, deoarece jurnalistul tace uimit şi-ncurcat, eu repet, ceva mai apăsat, titlul cărţii şi autorul.

Acum nu mai e loc de formulări diplomatice. Acum nu se mai poate spune că e doar un faux pas, o simplă gafă. E o impertinenţă. Curată neruşinare! Dacă eu aş fi preşedintele RFG, chiar în clipa asta mi-aş retrage Crucea de Merit. Numai că eu, eu nu aş fi dispus s-o înapoiez. Iată de ce: ce nu ştie jurnalistul nostru imaginar, şi ceea ce eu însumi am aflat abia mai tîrziu: lama Anagarika Govinda s-a născut pe 17 mai 1898. Doar că nu în Tibet, cum ne-am fi aşteptat, ci la Waldheim, în Saxonia. Îl chema Ernst Lothar Hoffmann.

Alegînd această carte, aş lua cu mine, pentru tot restul vieţii mele, atît spiritul german, cît şi budismul. Cumva, încă de la prima lectură mi se păruse ceva „suspect“. Analiza, în această carte, era mult prea riguroasă, prea profundă în comparaţie cu celelalte scrieri despre meditaţie şi budism. Construcţia – mult prea riguroasă. Iar încercarea de a numi chiar şi ceea ce nu poate fi numit, sau măcar de a-l descrie cît mai precis – mult prea hotărîtă. Descoperirea că autorul – înainte să ajungă lama – era german m-a surprins, dar m-a şi făcut să respir uşurat. Dar asta nu a fost singura surpriză. Cînd, la vîrsta de 30 de ani, Hoffmann a ajuns în Ceylon, primul lui învăţător spiritual a fost un anume Nyanatiloka. Acesta era abatele unei comunităţi monahale budiste.

Aveţi trei încercări să ghiciţi de unde se trăgea acesta. Corect, din Germania. Numele lui iniţial era Anton Gueth. Cînd am citit asta, m-am decis să-mi întrerup mica cercetare biografică. Dar nu înainte să mă asigur, verificînd numeroase fotografii şi documente, că Tenzin Gyatso, actualul Dalai Lama, e chiar tibetan. Ce ar trebui să mai adaug la capitolul budist al cuvîntării mele: la mult timp după ce, în Tibet, Hoffmann devenise lama, îl întîlnim pe Anagarika Govinda, într-o renumită universitate din India. Aici, el predă budism şi limbi străine. Printre studenţii lui se numără şi Indira Ghandhi. Limba pe care i-o predă acest lama german e... franceza.

Ştim multe despre cultura germană, despre arta germană. Mulţi dintre noi consideră că ştiu cîte ceva chiar şi despre spiritul german. O simplă listă cu nume de muzicieni, pictori, savanţi, filozofi, politicieni şi, de ce nu, sportivi germani pe care îi cunoaşte orice român cu un grad de cultură normal ar fi probabil la fel de lungă ca acest discurs.

Ştim bine că avem de-a face cu o cultură mare. Nu mai e nevoie să subliniez asta. Cu toate trăsăturile ei caracteristice: deschidere, originalitate, profunzime, iradiere, disponibilitate de a asimila ş.a.m.d. Ceea ce am vrut eu să adaug prin povestea acestui lama saxon: spiritul german e şi plin de surprize.

Îmi amintesc cît se poate de bine cît de surprins am fost eu însumi atunci cînd, după decembrie ’89, am văzut pentru prima oară teatru german. Şi cît de bucuros am fost să scap de toate clişeele româneşti despre teatrul din această ţară.

Spectacolele pe care le-am văzut în Germania erau pline de substanţă, de fantezie, erau provocatoare, vii, debordînd de umor şi extrem de actuale. Şi la fel erau şi dramaturgii. Împreună, alcătuiau un peisaj teatral de o diversitate tematică şi stilistică fără egal. Fiecare autor era incredibil de diferit de toţi ceilalţi. Şi, frecvent, şi de el însuşi: e altul, cu fiecare piesă nouă. Să traduc textele lor în limba română a fost o ispită irezistibilă pentru mine. Şi un uriaş deliciu intelectual. Iată de ce ar trebui să fiu eu acela care-i conferă fiecăruia dintre ei cîte o Cruce de Merit. Ei sînt primii cărora vreau să le mulţumesc în această seară. Şi în numele teatrelor româneşti care le-au produs piesele. Şi al regizorilor, actorilor, scenografilor şi coregrafilor români care au avut succes cu piesele lor.

Şi, nu în ultimul rînd, în numele publicului nostru, care a avut parte de seri de teatru de neuitat. Aş vrea să mai adresez mulţumiri speciale Institutului Goethe din Bucureşti, care a sprijinit cu consecvenţă multe dintre traducerile mele.

Şi ţin neapărat să-i mulţumesc din toată inima... ei da, Germaniei. Stimate domnule ambasador, mă tem că dumneavoastră vă revine sarcina, deloc uşoară, de a-i transmite mulţumirile mele. 

Foto: Agerpres, Paul Buciuta