Solidaritatea de aparență

Măcar din școală, de la orele de literatură, am aflat cu toții cîte ceva despre „contrastul dintre aparență și esență” (ca sursă a comicului, bunăoară). Expresia în sine este mult prea cunoscută ca să mai aibă nevoie de explicații. La altceva aș dori să mă refer în cele ce urmează.

La Constantin Noica, într-o interpretare pe care o dă unor pasaje aristotelice, întîlnim două sintagme interesante: solidaritate de aparență și solidaritate de esență. Despre ce este vorba? La începutul micului tratat intitulat Categorii, Aristotel, dornic să prezinte în mod organizat întreaga realitate, recurge la omonime și sinonime, termeni care (în viziunea sa) nu desemnau anumite „cuvinte” (cum am crede astăzi), ci, mai degrabă, „lucruri”; însă, cum observă unii specialiști, și aceste „lucruri” sînt considerate tot în calitatea lor de a fi numite. De pildă, o mînă reală (adică aparținînd unui om viu) și o mînă sculptată sînt omonime, căci sînt numite la fel (mînă), dar mîinii de piatră îi lipsește rațiunea de a fi a mîinii reale, fiindcă, deși are aceeași configurație, mîna sculptată nu are și „funcția” mîinii reale. La fel, calul și omul sînt sinonime, ca specii, deoarece putem numi ambele ființe cu un termen generic: vietate sau animal. În consecință, apreciază Noica, omonimele sînt cele care manifestă solidaritate de aparență, în timp ce sinonimele au solidaritate de esență.

Cele două sintagme ar merita trecute, prin translație sau metaforă, și în modul în care ne reprezentăm planul social. Așadar, este preferabil să activăm într-un grup care manifestă o solidaritate de esență decît într-unul care întreține o solidaritate de aparență. Altfel spus, ar fi de dorit să ne regăsim într-o comunitate în care persoanele sînt sinonime, și nu omonime. Judecînd dintr-o altă perspectivă, José Ortega y Gasset (în Spania nevertebrată) surprinde excelent o atare aspirație ideală: „Oamenii nu trăiesc laolaltă fără nici un motiv; acea coeziune a priori nu există decît în familie. Grupurile integrate într-un stat trăiesc laolaltă într-un anumit scop: sînt o comunitate de țeluri, de năzuințe, de mari utilități. Nu conviețuiesc ca să stea laolaltă, ci ca să facă ceva laolaltă”.

Altminteri, se zice că oamenii stau împreună „de formă”. Într-adevăr, locuțiunea adverbială de formă înseamnă (după cum explică și DEX-ul) taman „de ochii lumii, pentru a salva aparențele; formal”. Și uite-așa, din nebăgare de seamă, putem aluneca în afara universului de discurs aristotelic, căci forma (v. gr. morphe) la Aristotel are de-a face cu solidaritatea de esență, și nu cu solidaritatea de aparență, fiind ea mai mult decît o configurație. De altfel, primul exemplu de omonimie oferit de Stagirit în Categorii este cel al omului pictat în raport cu omul viu. Neîndoielnic, ca și în cazul mîinii sculptate, și omul pictat aparține realității, doar că – așa cum remarcă același Aristotel în Parva naturalia – existența omului viu și existența omului pictat nu coincid.

„M-ai zăpăcit de tot!”, ar putea riposta cineva. „Dacă, precum se zice, aparențele înșală, atunci unde încadrezi impostorul în discuția aceasta? Nu pozează și el în altcineva ori în altceva decît este? Cu cine sau cu ce anume manifestă impostorul solidaritate de aparență?”

Ei bine, în această privință lucrurile sînt ceva mai complicate. Rămînînd pe terenul distincțiilor lui Aristotel și al interpretării lui Noica, se poate obiecta că impostorul este, dintru început, un om viu, și nu o imagine ori o sculptură. Mai curînd, el este un om care își construiește o anumită imagine. „Dar este o imagine falsă!”, ar replica iarăși cineva. Este mai mult decît atît: este o identitate falsă, deci s-ar cuveni să iasă din discuție. Voi încerca, totuși, să dau un exemplu de impostor ceva mai aparte.

Prin dicționarele noastre, cuvîntul impostor este echivalat cu „șarlatan, mincinos, farsor”. Încă și mai potrivită este definiția aceasta (din DEX): „Persoană care, prin minciuni și prefăcătorie, își arogă o falsă identitate (și competență), vrînd să pară ceea ce nu este”.

Unul dintre primii impostori cu care m-am întîlnit în viață a fost... un personaj literar: Moșa Mariancovici din romanul Unsprezece al lui Eugen Barbu, roman pe care l-am citit în copilărie. Moșa era un frizer de origine sîrbească, microbist incurabil, aprig susținător al echipei de fotbal din localitate. Tot timpul putea fi auzit povestindu-și isprăvile fotbalistice din tinerețe, de pe vremea cînd (în perioada interbelică) participase la un campionat mondial de fotbal. Era un șutor teribil, temut de portari, calitate care i-a atras porecla de Tunul Sîrb.

Spre sfîrșitul romanului, iată că vine și momentul adevărului: săturați pînă peste cap de sfaturile „tactice” ale frizerului, jucătorii echipei locale îl invită pe Moșa să ilustreze cele spuse, adică să execute un penalty. Sîrbul se codește, dar nu mai are scăpare. Se îndreaptă tremurînd spre balonul așezat la punctul cu var de la 11 metri și... incredibilă ratare! Nici măcar nu nimerește mingea, darămite poarta! Rușinat, după ce-și mai face curaj, Moșa mărturisește că, la un moment dat, cu mulți ani în urmă, găsise un teanc de ziare cu materiale despre sportivul (real) Moșa Mariancovici. Grație coincidenței onomastice, își însușise fără jenă „faptele de vitejie” ale acestui fotbalist sîrb; și-i mersese de minune pînă să fie descoperit.

„Aha!”, va exclama triumfător, pesemne, același interlocutor. „Deci tot la omonime ai ajuns, de vreme ce, în exemplul analizat mai sus, ai doi de Moșa Mariancovici! Vasăzică, o solidaritate de aparență trebuie să existe și aici!” Bine, aș putea admite un soi de „solidaritate de aparență”, în măsura în care Moșa-impostorul a reușit să reproducă ori să copieze ceva din comportamentul sau înfățișarea lui Moșa-fotbalistul, dar nu în sensul acesta a pus problema Aristotel. În plus, examinînd chestiunea acestor așa-zise „omonime”, este necesar să avem în vedere distincția dintre nume proprii și apelative. Se știe că numele propriu – spre deosebire de apelativ – are funcție individualizatoare.

Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la IOSUD – Universitatea din Pitești.