Sigmund încă mai bîntuie pe Berggasse

Sînt mai degrabă reticent cînd vine vorba de Freud și de sistemul său de interpretare. Am ezitat să scriu pînă acum despre părintele psihanalizei, dar întîmplarea face că ultimele trei luni ale anului trecut mi le-am petrecut la Viena, cu prilejul unei rezidențe de traducere. Am fost, cu alte cuvinte, la el acasă pentru 12 săptămîni. Iar în fostul oraș imperial, senzația că la tot pasul te paște o relicvă din vremea lui Sigmund e cît se poate de vie. Încins în și pe Ring, orașul pare un imens onirodrom, cu fațade ca niște decoruri de vis colectiv, tot atîtea imagini ale fantomei unui imperiu, amintind catastrofa năpustită vorace asupra lui, începînd cu asasinarea lui Sissi cea gravată pe trenul în care călătorisem prin Mitteleuropa, și pînă la deznodămîntul celui dintîi război mondial. Fin-de-siècle și Belle Époque par închipuiri de copil azi, cînd Viena se lasă furată de nostalgii, ca un oraș copleșit de istorie. Orașul viselor, i se mai spune.

Pentru că la Viena toate drumurile dau în ea. Berggasse e o străduță care începe lin, apoi urcă. Ulița Muntelui, mot-à-mot. Un pavaj te conduce în miezul unui ghem unde complexele vienezilor își găsesc punctul nodal, ieșind parcă mai ușor la suprafață. Ca în prăjitura Maroniblüte din care am gustat într-o zi la Café Landtmann, descoperind mereu alte și alte straturi ascunse. Redeschis festiv, la echinocțiul tomnatic al anului de dizgrație 2020, în prezența președintelui Austriei, la numărul 19, muzeul Sigmund Freud te întîmpină cu o scară impunătoare. Pășești înapoi în timp, deschizi ușa, pătrunzi într-un antreu cu lambriuri verzi. Apartamentul în care a locuit și profesat psihoterapeutul e dispus pe un singur nivel. Spațios, cu pasaje ai spune secrete; pacientul are o sală de așteptare și părăsește salonul pe altă parte. Încăperile sînt însă mai mult goale, întrucît Freud a luat totul cu el atunci cînd a fugit la Londra din calea naziștilor.

Acum, în promițătorul 2021, aș rezuma teoria din Traumdeutung, magnum opus-ul freudian, în 120 de cuvinte: visul este îndeplinirea unei dorințe, „real-izarea“ ei, fie pe față (la copil), fie mascat; un alt fel de profeție (nu pot visa decît ce-mi doresc să se-ntîmple în viitor); un conținut latent (gîndurile visului) transformat în conținut manifest (imaginile visului) prin travaliul visului, în două faze: procesul primar (mecanismele de condensare, deplasare, deformare, figurativizare sau transformare a gîndurilor în imagini, realizare de formațiuni compozite și reprezentare senzorială) și elaborarea secundară (mecanismul simbolizării, ce face visul inteligibil); apoi, travaliul analizei va face drumul invers, de la preconștient/manifest, trecînd prin/de cenzura devenită rezistență, la inconștient/latent, după principiul că din orice fragment amintit ai porni, poți reconstitui toate gîndurile visului, prin asociații cu viața diurnă din ultimele trei zile.

S-a tot spus, avem aici o viziune reductivă, în alb-negru, asupra viselor, văzute în calitatea lor de simptom, adică frizînd patologicul. Numai că teoriile freudiene sînt aplicabile mai ales – dacă nu doar – în mediul care le-a produs, la fel cum, de pildă, zodiacul chinezesc nu funcționează decît la el acasă, în Asia de Sud-Est. Așa se explică de ce numeroase rezultate la care a ajuns psihanalistul au apărut, independent de studiile acestuia, sub formă literară în opera lui Arthur Schnitzler, un concitadin. Mă gîndesc îndeosebi la Traumnovelle (1925), adaptată magistral de Stanley Kubrick în Cu ochii larg închiși (1999) și retradusă recent în limba romînă de Mariana Bărbulescu sub titlul – excelent – Între vise: aventurile nocturne ale lui Fridolin sînt atît de puțin credibile încît par un vis; în visul său, Albertine își vede soțul crucificat; încît cei doi ajung să comunice pe membrana difuză dintre. Nu e de mirare că Freud, care se număra printre admiratorii săi, declara într-o scrisoare că Schnitzler pătrunde la modul intuitiv în profunzimi ale sufletului omenesc unde el ajunge numai după ședințe laborioase cu pacienții – majoritatea, vienezi.

După ce vizitezi muzeul de artă Leopold, ai putea spune că din Viena aceea a mai rămas o adresă plus tablourile triadei Klimt – Schiele – Kokoschka, în care aceleași complexe imperiale sînt prinse pentru vecie, ca într-o pepinieră de plante carnivore. Ajuns la Albertina, muzeu de amplori nebănuite, cosmopolite, ieși însă din bula vieneză. M-au lovit cîteva picturi îngemănate, asociind elementul acvatic și florile cu feminitatea. Niște Nuferi abstracți de Monet, în care Sigmund n-ar fi găsit mai nimic, față în față cu Nimfele lui Klimt (1899), care în schimb i-ar fi spus prea multe; iar în Lumina lunii (1914) a lui Emil Nolde, cu tușe turcoaz în cascadă și o lună solară, l-ar fi izbit contrastul deja expresionist. Apoi, niște pînze înfățișînd fiecare motivul femeii care visează floral: fauvistul Henri Manguin, Siesta (1905), simbolistul Odilon Redon, Visul (1908), inclasabilul Marc Chagall, Femeie dormind cu flori (1972). Cum ar fi analizat Freud cele trei vise?! Ar fi spus că femeile respective suferă de isterie, cînd ele se bucurau de bucuria simplă a unei sieste.

Tot în 2020, austriecii au realizat un serial omonim, care nu îi face deloc dreptate, afundîndu-l – și mai mult – în kitsch. În fine, cît eram la Viena am descoperit cartea lui Antonio Tabucchi, Sogni di sogni (1992), în care prozatorul italian imaginează visele unor figuri îndrăgite, încheind cu doctorul Sigmund Freud, interpret al viselor altora. Aici, în ultima noapte a vieții sale, Freud visează că, devenit Dora, una dintre pacientele sale isterizate, cutreieră o Vienă distrusă de bombardamente. La final, într-o notă biografică, se spune: „Cazurile sale clinice pot fi citite ca romane ingenioase. Sine, Eu și Supraeu sînt Trinitatea lui. Și, poate, și a noastră“. Dacă l-aș întîlni azi pe Freud l-aș întreba atît: oare visele sînt incoerente cînd le visăm sau cînd ni le amintim? Oare nu sînt ele cel puțin la fel de contigue ca și realitatea nevisată? Orice mi-ar răspunde, i-aș răspunde înapoi: să fie într-un vis bun!

Ovidiu Komlod este scriitor și traducător. Cea mai recentă carte publicată: noapte-lumină, poeme, Casa de Editură Max Blecher, 2017.

Foto: Marjorie Apel (wikimedia commons)