Rămîne Dumnezeu dator?

19 octombrie 2021   Caleidoscopie

Sub amenințarea pe care epidemia o întreține asupra universului nostru tragic, năpădit de volbura cuvintelor, vorbăria care consumă viața chiar și în preajma morții arată cel mai bine inconsistența caracterelor. Într-un interviu, Neagu Djuvara – pe care am avut șansa să-l cunosc dincolo de celebritatea lui publică – avusese curajul să destăinuie dorința de a muri pe o navă, în călătorie pe mare. Ce-l făcea pe un om cu statura lui aristocratică să pretindă o asemenea extravaganță, care ne lipsește post-mortem de cel mai cuviincios semn al comemorării? E știut că trupurile acelora care mor pe vapor sînt date mării și, prin forța împrejurării, ajung să fie lipsiți de povara alaiurilor funerare. Morala? Deși Neagu Djuvara afișa spre sfîrșitul vieții o certă nostalgie față de posteritatea lui de scriitor, era prea lucid să uite că, pînă și în ceasul suprem al morții, nu e ușor să scapi de ceremonialul iluzoriu al vanității omenești. Generația lui educată în simțul măsurii învățase nu numai că orgoliul e în stare să murdărească orice în viață – chiar și lucrurile bune! –, dar și că, în final, deșertăciunea nu poate decît să răstoarne pietre pe morminte.

Am recitit de curînd un pasaj din Evanghelii – învierea fiului văduvei – care descrie în puține cuvinte tragedia morții. Am constatat astfel, pentru a nu știu cîta oară, cu cîtă sobrietate descrie textul biblic realitatea crudă a morții și referirea la Hristos. Altfel, falimentul egalitarist pe care moartea îl readuce zilnic în circuitul vanității noastre discursive nu are, fără dubiu, decît aura implacabilă a disperării.

În cei trei ani de viață publică, Isus a înviat trei persoane: pe Lazăr, pe fiica lui Iair și pe fiul văduvei. Învierea tînărului din Nain, pe care o consemnează Evanghelia după Luca (7, 11-16), are loc pe drum în văzul tuturor, la ieșirea din tîrg spre cimitir. O văduvă, un sicriu cu trupul singurului ei fiu, un cortegiu însoțitor (obștea tradiției și/sau comuniunea compasiunii) sînt elementele de bază care descriu normalitatea doliului trecerii noastre prin lume. Întîlnind alaiul care părăsește Nainul din direcția opusă, Isus se va opri pentru a-i conturba parcursul. O face fără să pretindă în prealabil un dialog cu femeia îndurerată care-și conduce pe ultimul drum singura speranță. Atunci, pe loc, sub imperiul zădărniciei morții, copleșit de durerea surdă a unei inimi de mamă, fără nici o pompozitate inutilă, lui Dumnezeu îi arde de compasiune! Oprind-o din plîns pe femeia căreia moartea i-a răpit fiul, împiedicînd cortegiul funerar să avanseze, Isus pregătește o cale de a ne deturna de la evidența dezastrului. Întîi de toate, iată-l pe Dumnezeu coborît pe căile umanității, care se lasă mișcat de durerile noastre. Apoi, El n-are nevoie nici măcar de un strigăt pentru a-și îndrepta privirea spre noi. Neîncrederea, agitația provin de la faptul că e foarte greu să credem că mila lui nu se cîștigă și nu răsplătește merite!

„Mila – scria Nicolae Steinhardt – e contrariul contabilității, care-i treaba demonului. Acela socotește întruna, cîntărește, drămuiește, nu iartă, nu șterge, nu uită nimic. [...] Contabilitatea, adevărată mașină de calculat, e mecanică, neînduplecată, spăimîntătoare; de vreme ce într-un registru contabil nu se poate schimba nici o singură cifră. Totul e încremenit pe veci. Mila, opusul ei, este mereu gata să uite, să ierte, să absolve, să treacă cu vederea.” Generația închisorilor reprezintă, așadar, nu doar un pretext pentru culpabilizarea prezentului, cum cred oportuniștii. Ea dovedește forța interioară care a permis posterității cunoașterea simțirilor extreme, altfel greu de deslușit, dar pe care numai amenințarea morții știe să o ridice în inima omului.

Abisul disperării morții, al neputinței de a mai face ceva, răceala sfîșietoare a pierderii vieții celor dragi, demonstrează în general că nimic nu mai poate fi ca înainte. Dacă Dumnezeu pare în schimb să nu dea satisfacție, oferindu-ne un răspuns plauzibil durerilor noastre, nu înseamnă că ne și rămîne dator. El își oferă viața – omul credincios al generației evocate știa că harul martiriului poate ilustra acest devotament –, iar în Vinerea Mare ne lasă să-l vedem copleșit de gustul oribil al suferinței pentru răscumpărarea lumii.

Sub simplitatea textului biblic al învierii fiului văduvei merită simțit deci mesajul pe care retorica evlavioasă, cu toate intențiile sale bune, nu reușește întotdeauna să-l surprindă. În miezul suferinței care pare să răpească totul, Dumnezeu ne roagă – da, El pe noi! – să-i fim alături, să ne regăsim alături în pătimirea lui de pe crucea care ne e dat s-o purtăm. „El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui” – spunea profetul Isaia (53,4ss) – „și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și umilit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre.” Printre lacrimi care brăzdează obrajii, dar limpezesc ochii inimii, durerea văduvei din Nain este una cu durerea lui Isus, iar moartea singurului ei fiu una cu moartea Lui.

A vorbi despre moartea care ne atinge direct nu a fost niciodată ușor. Cu certitudine, timpul pandemiei e greu, umilitor, ne consumă. Un timp care a împărțit spiritele și a tulburat în mod vizibil judecata. Un timp în care rațiunea însăși pare să nu mai dețină de la sine repere sigure în respectul față de siguranța celorlalți. Multora dintre noi le-a fost dat să plîngă sub povara epidemiei. Unii au pierdut fără preaviz suflete apropiate, făcînd chiar haz de gravitatea bolii. Nu cred că toți au făcut-o însă cu inima împăcată. Alții au continuat să se resemneze, chiar dacă ura, resentimentele sau răul continuă să ne complice viața. De ce chiar și cei care se socotesc siguri de credința lor ajung să reacționeze prea puțin în fața vieții lor expuse? „Condiția creștină” – medita cu franchețe Bernard Bro – „rămîne pururi incredibil de simplă: nici ușoară nici grea, ci imposibilă.” Există, iată, lucruri care nu se lasă altfel înțelese decît prin ochi spălați de lacrimi. Ce anume împiedică atunci moartea să ia totul cu ea, iar pe noi să cădem în întregime sub puterea ei? Nu cumva o întîlnire de tipul aceleia care s-a petrecut la poarta Nainului?

Mihai Frățilă este Episcop al Episcopiei Greco-Catolice „Sfîntul Vasile cel Mare” de București.

Mai multe