Problema roboților

Nu mai putem spune „Vin roboții”; ei sînt deja aici. Pandemia COVID-19 a precipitat propagarea inteligenței artificiale (IA), dar cei care realizează pe deplin consecințele pe termen scurt și lung ale acestui fapt sînt doar puțini.

Vorbind despre IA, e normal să pornim de la perspectiva unei economii a bunăstării – productivitate și distribuție. Care sînt efectele economice ale roboților care pot reproduce munca umană? Astfel de întrebări nu sînt noi. În secolul al XIX-lea, mulți s-au temut că noile inovații tehnice și industriale vor „înlocui” muncitorii. Aceleași îngrijorări se fac auzite și astăzi.

Să luăm ca model o economie națională în care munca prestată de roboți corespunde celei efectuate de oameni. Volumul total al forței de muncă – robotică și umană – va reflecta numărul muncitorilor umani, U, plus numărul roboților, R. Aici, roboții sînt cumulativi – ei nu multiplică neapărat productivitatea umană, dar suplimentează forța de muncă. Pentru a completa acest exemplu în modul cel mai simplu, vom presupune că economia are un singur sector și că producția globală e produsă de capital și de forța de muncă totală, umană și robotică. Această producție acoperă nevoile de consum ale țării, restul fiind direcționat în investiții, ceea ce va crește stocul de capital.

Care este primul impact economic al apariției acestor roboți cumulativi? Economia elementară arată că o creștere a forței de muncă totale în raport cu capitalul inițial – adică o scădere a raportului capital/forță de muncă – duce la scăderea salariilor și la creșterea profiturilor.

Ar mai fi de adăugat trei puncte. În primul rînd, rezultatul va fi amplificat dacă roboții cumulativi sînt fabricați pornind de la mijloace de producție refolosite. Asta va duce la aceeași creștere a forței de muncă totale, cu o reducere proporțională a stocului de capital, dar scăderea salariilor și creșterea ratei profitului vor fi mai pronunțate.

În al doilea rînd, dacă am adopta modelul celor două sectoare al Școlii economice austriece, în care forța de muncă produce mijloacele de producție și mijloacele de producție produc bunurile de consum, nu s-ar schimba nimic. Apariția roboților ar duce și aici la scăderea raportului capital/forță de muncă, la fel ca în scenariul cu un singur sector.

În al treilea rînd, există un paralelism izbitor între roboții cumulativi din exemplul de mai sus și imigranții nou-veniți, în ceea ce privește impactul asupra muncitorilor autohtoni. Diminuînd raportul capital/forță de muncă, imigranții determină și ei, într-o primă fază, scăderea salariilor și creșterea profiturilor. Cu mențiunea că, odată cu creșterea ratei profitului, crește și rata investițiilor. Urmînd legea diminuării veniturilor marginale, investițiile suplimentare vor duce la scăderea ratei profitului, pînă cînd aceasta va ajunge din nou la valori normale. În acest punct, raportul capital/forță de muncă va ajunge din nou la valoarea de dinaintea sosirii roboților, iar salariile se vor redresa, la rîndul lor.

Desigur, publicul larg înclină să creadă că „robotizarea” (și automatizarea, în general) duce la dispariția definitivă a locurilor de muncă și, implicit, la „pauperizarea” clasei muncitoare. Dar astfel de temeri sînt exagerate. Cele două exemple expuse mai sus rezumă tema clasică a progresului tehnologic care determină creșterea productivității și a salariilor, și ne permite astfel să anticipăm în mod plauzibil că economia globală va susține un anumit nivel de creștere al productivității muncii și al remunerației per muncitor.

Într-adevăr, robotizarea durabilă ar putea plasa salariile pe o traiectorie inferioară celei pe care ar fi urmat-o altminteri, ceea ce ar putea duce la probleme sociale și politice. O idee bună ar putea fi, după cum a sugerat Bill Gates, impozitarea veniturilor provenite din munca robotizată, la fel cum statele percep impozite și pentru veniturile provenite din munca oamenilor. Această idee merită luată în serios. Teama de o robotizare extinsă rămîne însă nerealistă: dacă forța de muncă robotică va crește într-un ritm nenul, se va lovi de limite spațiale, atmosferice ș.a.m.d.

În plus, IA a creat nu numai roboți „cumulativi”, dar și roboți „multiplicativi”, care sporesc productivitatea muncitorilor. Unii roboți multiplicativi îi ajută pe oameni să lucreze mai rapid sau mai eficient (ca în cazul chirurgiei asistate de IA), iar alții îi ajută să îndeplinească sarcini pe care altfel nu le-ar putea face.

Apariția roboților multiplicativi nu trebuie să ducă în mod necesar la o lungă recesiune a ocupării globale a forței de muncă și a salariilor – chiar dacă, la fel ca și roboții cumulativi, au și ei „neajunsurile” lor. Multe aplicații ale IA nu sînt întru totul sigure. Exemplul evident e cel al autovehiculelor fără șofer, care pot lovi (și o fac) pietoni sau alte mașini. Dar asta fac și șoferii umani.

În principiu, o societate nu greșește atunci cînd utilizează roboți susceptibili să comită, ocazional, erori, de vreme ce tolerează și piloți de avion imperfecți. Trebuie să punem în balanță costurile și beneficiile. Pentru eficiență, oamenii ar trebui să aibă dreptul să-i dea în judecată pe proprietarii roboților, în eventualitatea unor daune. O societate va fi inevitabil deranjată de niște noi metode care aduc cu sine „incertitudine”.

Din perspectivă etică, interacțiunea cu IA implică informații „imperfecte” și „asimetrice”. După cum spunea Wendy Hall de la Universitatea Southampton, subliniind argumentul lui Nicholas Beale, „Nu trebuie să ne așteptăm ca sistemele IA să acționeze etic, pornind de la faptul că obiectivele lor par neutre din punct de vedere etic”.

Într-adevăr, anumite dispozitive noi pot provoca daune serioase. Cipurile implantabile pentru augmentare cognitivă, bunăoară, pot cauza daune ireversibile ale țesuturilor cerebrale. Întrebarea este, atunci, dacă se pot institui legi și proceduri care să protejeze oamenii în fața unui anumit grad de prejudiciu rezonabil. Dincolo de asta, mulți oameni le solicită companiilor din Silicon Valley să-și întemeieze propriile „comitete etice”.

Toate acestea îmi amintesc de criticile stîrnite de inovații de-a lungul istoriei economiei de piață capitaliste. O astfel de critică e cartea Gemeinschaft und Gesellschaft (Comunitate și societate) a sociologului Ferdinand Tönnies [apărută în 1887 – n. trad.], care a devenit în cele din urmă o carte influentă în Germania anilor 1920 și a dus la apariția „corporatismului” german și italian din perioada interbelică – provocînd astfel sfîrșitul economiilor de piață din ambele țări.

Cert e că modul în care vom aborda problemele ridicate de IA va fi decisiv. Dar aceste probleme nu survin încă pe scară largă și nu reprezintă cauza principală a nemulțumirilor și a polarizării aferente care au cuprins Occidentul.

Edmund S. Phelps, laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul 2006, este directorul Centrului pentru Capitalism și Societate al Universității Columbia, autorul cărții Mass Flourishing și coautorul volumului Dynamism.

Copyright: Project Syndicate, 2020

traducere de Matei PLEŞU

Foto: wikimedia commons