Privirea ca formă de gîndire în arta lui Marin Gherasim

Volumul bilingv al lui Alexandru Davidian, Marin Gherasim (Editura Vellant, București, 2019), conține o cercetare solidă asupra unei figuri importante, poate insuficient cunoscute, a istoriei artei românești. Textele sînt ușor de urmărit fiind scrise într-o limbă română bine cumpănită și foarte elegantă, uneori cu tușe arhaizante, care oglindește personalitatea și iconografia lui Gherasim. Pe lîngă aceste calități, cred că principalul merit al volumului este acela de a urmări, într-un mod coerent, parcursul intelectual și gîndirea lui Marin Gherasim. 

Gherasim este un artist care se înscrie în linia teoreticienilor picturii, un artist pentru care pictura e un instrument de a se gîndi pe sine și lumea, în transformările, adesea brutale, prin care a trecut. În prima parte a volumului, A. Davidian reface traseul biografic al artistului și pune în lumină anumite puncte din viața lui care vor deveni relevante în viziunea de mai apoi asupra artei și a picturii, înțeleasă ca „șansă de a comunica incomunicabilul” (p. 7). Credința, cu toate treptele, obstacolele și caznele ei, este cheia de boltă a creațiilor vizuale ale lui Gherasim. Volumul conține și prețioase note pe care și le lua citind volume despre artă și nu numai, prin intermediul cărora cititorul poate pătrunde în biblioteca mentală a artistului. Prima încercare grea la care este supus Gherasim e ruptura din ’47. Davidian dedică pagini consistente felului în care noul regim caută să distrugă moștenirea culturală și religioasă. Represiunea comunistă, malaxorul regimului și victimele lui din toate zonele societății sînt descrise în așa fel încît vedem cum, pentru Marin Gherasim, lumea a fost marcată de o traumă și s-a schimbat în chip esențial. 

Preocupările teoretice ale pictorului se manifestă de timpuriu și, sub înrîurirea lui Petru Comarnescu, începe să scrie critică de artă. A. Davidian trasează liniile directoare ale preocupărilor lui Gherasim din anii ’60: credința că pictura și spiritul sînt întrețesute, schimbările care afectaseră lumea satului și întoarcerea constantă la „neliniște”, o stare care nu a încetat să revină în pictura lui. Crezul lui că pictura de șevalet e o formă de visare și de meditație, un gest cu încărcătură spirituală, decurge și din interesul tot mai mare pentru pictura medievală răsăriteană și occidentală, și mai ales pentru arta bizantină. Apropiat de mitologia barbiană și de matematizarea poeziei, caută formule picturale pentru a recupera într-un limbaj modern geometriile sacre pe care le extrage din incursiunile în artele medievale. Marin Gherasim vede în progresul tehnologic un pas forțat, iar în industrializare niște traume care destabilizează societatea și, prin ea, omul. Prin metonimii vizuale, precum blocul-cușcă și orașul-cușcă, vedem cum Gherasim se raportează la rezultatele politicii de urbanizare forțată duse de regim. Artistul, format în atmosfera creștină a Bucovinei, resimte schimbările accelerate ca pe o criză a dezrădăcinării, ca pe o sincopă. Ciclurile sale „Urbane” redau întocmai tumultul sufletesc din perioada anilor ’70.

În contrast cu un cotidian distopic, artistul își urmează parcursul spiritual în timpuri și spații pe care le numește medievale. Își reconstruiește, prin Evul Mediu, o vreme a completitudinii, un timp propriu în care își proiectează viziunea despre trecut și prezent. Pentru un artist care vede în artă și o formă de morală, limbajul vizual încorporează valorile moral-spirituale ale vieții. A. Davidian arată cum Gherasim sintetizează influențele de tip țărănesc și pe cele medievale într-o magmă rodnică. Din ce în ce mai conștient de ceea ce îi este propriu, de „sevele creștine”, Gherasim caută în mod explicit să apropie dogma creștină de expresia artistică contemporană, încercînd să practice o pictură ca expresie a lăuntricului. Pentru el, icoana, izvorîtă din limbajul de natură abstractă al dogmei creștine, are un potențial de modernitate de explorat, la fel ca simbolurile creștine sau elementele de arhitectură religioasă. Un alt merit al volumului este interesul pentru rolul colecționarilor de artă în asigurarea unei anumite vitalități a artei: aflăm cum, în perioada comunistă, colecționarii au jucat un rol important în culisele scenei artistice, sprijinind artiștii într-un act de complicitate împotriva esteticii oficiale.

Ghidat de volum, cititorul ajunge să înțeleagă strategiile de integrare în pictură a mai multor tipuri de memorie: personală, religioasă și istorică, pentru care Gherasim încearcă să găsească codificări cromatice și geometrice cît mai potrivite. Pictura lui e deopotrivă instrument de gîndire și unealtă arheologică, iar imaginile lui sînt repertorii iconografice și căutări stilistice și spirituale. Volumul invită la descoperirea, printr-un artist, a unei întregi lumi cu o arhitectură riguroasă și solidă, și este o contribuție importantă la istoria artelor românești.

Alexandra Ilina este cercetătoare la Institutul de Cercetare al Universității din București și lector la Departamentul de Franceză al Facultății de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București.