Pe scurt, despre iluzia schimbării

„Cînd sîntem obosiți, sîntem atacați de gînduri pe care le-am depășit cu mult timp în urmă.” Așa se întîmplă cînd îmi ridic ochii fără țintă căutînd prin noaptea acestui început de decembrie ceva asupra căruia să-mi odihnesc ochii, după ce cuvintele lui Friedrich Nietzsche mă opresc abrupt din mecanica cititului: așadar, sînt obosit! 

Nicicînd nu am fost mai convins că trecutul explică prezentul, așa cum sînt în zilele acestea. Adina trece în clasa a VII-a. Este colega de clasă a surorii mele. Adina îmi place pentru că este tot timpul dezamăgită de ceva, dar radiază atunci cînd rîde. Cam devreme în viață pentru atîta tristețe, dar pe atunci vedeam ceea ce priveam și atît. Tristețea era o curiozitate rară în vremurile acelea. Acum, însă, nu mai privesc, ci observ! Iar asta e altceva... 

Fata hotărăște să mă placă, luîndu-mă prin surprindere cînd după atîtea încercări de a mă apropia de ea, în sfîrșit mă lasă să o pup pe obraz. Eu treceam în clasa a IX-a, în vacanța de vară dintre copilărie și adolescență. O plăceam de mai multă vreme și, cînd o întîlneam (mai mult sau mai puțin accidental) în pauze, îmi reînnoiam interesul pentru ea văzînd-o absentă, ca într-o poezie de Neruda. 

Pe vremea aceea, fetelor le ceream prietenia. Cîteodată, găseam pe altcineva care să transmită vestea că o anume fată mă are pretendent. În unele cazuri, după lungi curtoazii indirecte, răbdătoare și mistuitoare, aleasa accepta. Ca și cum aștepta să mă vadă într-o lumină favorabilă pentru că nu o surprindeam exterior cu ceva anume. Nici nu aveam cu ce și nici nu știam cum. Nu aveam nici haine deosebite – un trening, unul sau două pulovere, o helancă, adidași care nu rezistau prea mult și aveam una sau două perechi de blugi, toate mai mari cu vreo două numere. Ne îmbrăcau părinții, care nu erau interesați neapărat de look-ul nostru, erau alte probleme atunci, dar vreau să spun că acum mai bine de douăzeci de ani hainele nu ne diferențiau, nu ne scoteau în evidență. 

Întîlnirile mele cu Adina erau ritualice. În cele trei luni de „relație” nu am depășit perimetrul cartierului. Ea venea de la cîteva blocuri distanță în plimbare pe jos sau cu rolele, iar eu o așteptam întotdeauna sprijinit de ghidonul bicicletei. Nu venea singură, era însoțită de prietena ei Simona care era vorbăreață și cu un păr des și lung. Nu îmi plăcea de Simona pentru că nu reușeam să rămîn singur cu Adina, dar altfel companioana noastră era inversul Adinei, amuzîndu-se cu ușurință din orice. La primele întîlniri, Adina purta un ruj maro care îi amplifica buzele mai degrabă subțiri și, cum avea un ten mai închis, nu consideram că îi stă bine. Am găsit o modalitate de a-i sugera că produsul cosmetic este prea mult și m-am bucurat de înțelegere. Mă plăcea într-atît de mult încît să nu mai poarte rujul maro, iar eu o plăceam într-atît de mult încît să tolerez rujul deschis la culoare cu efecte metalice care a urmat. Trei luni ne-am sărutat pasional: pe fiecare băncuță din lemn, sprijiniți de mașini parcate, prin părculețele dintre blocuri. Lumea noastră era atît de mică încît aveam senzația că tot ce făceam se întîmpla pe o scenă, în văzul tuturor. 

Într-o zi, traversez strada, cobor de pe bicicletă și o aștept pe Adina, ca de obicei, sprijinit de ghidonul bicicletei. De data asta țineam strîns în pumn două acadele. Venea în plimbare alături de Simona (care nu lipsește nici din încheierea acestei relatări), iar eu mă chinuiam să acopăr bățul acadelelor prea lungi pentru palmele mele. Cred că în acea după-amiază am început să observ viața în subtilul ei. Adina transmitea non-verbal un mesaj nou, o stare de spirit aparte, apropiindu-se de mine pe trotuar. Avea un zîmbet ciudat în colțul gurii și, cum rar o vedeam zîmbind, am observat imediat diferența: prima dată, după atîtea luni, purta rujul maro. Acum, ca și atunci, găsesc cuvintele tatălui meu ca pe un reper necesar în încurcătură: „În fața deciziei nu argumentezi, pleci!“. Am întrebat, privind-o fix: „E gata?”. Fata a încuviințat. 

Am băgat acadelele în buzunar și-am pornit pe bicicletă distanțîndu-mă de locul părăsirii mele. Douăzeci de ani mai tîrziu, îmi aduc aminte de această poveste într-o discuție liniștită cu o doamnă cu păr lung, cîrlionțat de la natură și colorat în șuvițe, unele mai deschise la culoare, altele mai închise. Își amintește că a păstrat bilețele de dragoste primite de la băieți din liceu, cu bucurie că are încă dovezi ale tinereții ei. Cădem de acord că aceste vremuri trecute erau frumoase atît pentru fete, cît și pentru băieți. Fetele nu erau speriate, iar băieții erau răbdători. Conchidem că vremurile s-au schimbat mult de atunci, iar eu spun cu voce tare că m-am schimbat și eu. Dar tocmai cînd mă instalam în seninătatea certitudinii că sînt altul, fără a defini sau recunoaște diferențe evidente, doamna îmi șoptește: „Săptămîna trecută mi-ai dăruit fără motiv o bomboană. Ieri ai întîrziat și ascundeai în pumn o ciocolată...“.

Alex Gheorghe este jurist, specialist în protecția datelor și implementarea programelor de securitate cibernetică.