pe o distanță de douăzeci de metri
pe o distanță de douăzeci de metri,
între hotelurile cozia și căciulata,
singurătatea devine brusc de nesuportat.
turiștii nu trec pe acolo, de parcă ar ști
că după așa ceva, ar sta la pat două zile.
acolo, iarba e roșie, iar arbuștii mor de sete.
ar fi fost bine, mult mai bine,
să nu fi ajuns în zona aceea vreodată,
ar fi fost bine să nu fi ajuns nici măcar în stațiune,
pentru că pe urmă am zăcut tot concediul
și cînd am ajuns din nou la serviciu eram vînăt de oboseală,
iar o săptămînă mai tîrziu mi-am dat seama
că trebuie să mă întorc în stațiune degrabă –
fierbeam de setea de a străbate iar zona de maximă
singurătate,
devenisem mai dependent de ea decît de o tonă de heroină,
dacă nu fac repede bani pentru încă o doză,
s-ar putea ca la anul să fie prea tîrziu.
(din volumul un somn pe scaunul electric, cu ilustrații de Eugen Vuțescu, coeditare Tracus Arte & Charmides, 2020)