Patriotism și naționalism

Trebuie să facem distincția cuvenită între patriotism și naționalism.

Patriotismul, cuvînt derivat de la patrie –„pămînt părintesc”, „tărîm al taților” –, nu are o definiție exactă, concisă, ține de cîteva simple precepte circumscrise unei arii afective: iubire de țară, atașament necondiționat față de autenticele valori ale neamului din care faci parte, promovarea datinilor și obiceiurile înscrise pe pergamentul istoriei strămoșești, implicare și dăruire, apărarea gliei străbune în vremuri tulburi etc.

Că patriotismul nu vine la pachet cu locul de naștere, a zis-o altul, mai priceput, înaintea mea. Patria nu e neapărat locul unde te naști, poate fi oriunde în lume, acolo unde te simți „acasă”. O confirmă latinul: „Ubi bene, ibi patria”. Una dintre multiplele definiții ale patriei vine să întărească adagiul latin: „Loc, climat propriu dezvoltării cuiva sau a ceva”. Ba afli lucruri interesante despre apatrizi, de exemplu: copii născuți în România, plecați la vîrste fragede, uită limba maternă, deși alogeni fiind, unii recunosc drept patrie noua țară de adopție, alții nu mai vor să audă de această noțiune. Cetățeni ai lumii, deci. Naționalismul e falsă propagandă, dorință de putere, provocare fățișă, agresivitate, fie ea chiar mocnită, xenofobie, extremism etc. Neamțul, de exemplu, nu e patriot, e naționalist înfocat, condus de o oarbă dorință de dominare. „Deutschland über alles” nu e o nevinovată sintagmă, e teutonicul impuls de grandoare atașat vectorului „sete de spațiu”. Istoria Germaniei este o ilustrare a acestei famelice aspirații. Nu e întîmplător că de la ei ne vine și acel mult prea adevărat aforism: „Istoria e știința care ne învață că omul nu învață nimic din istorie”. Și-atunci, nedumerit, te întrebi: de ce mai scriem istorie?

Altceva, care se leagă, oarecum, de cele două entități pomenite mai sus.

În Schimbarea la față a României, E. Cioran face diferența între popor și națiune. „Un popor devine națiune numai cînd ia un contur original și își impune valorile lui particulare ca valabile universal”, iar în altă parte adîncește argumentația: „Numai prezența unui geniu colectiv, care face din oamenii mari proiecții în aparență, manifestații individuale ale unui fond adînc și specific de cultură, poate alcătui o bază a unei culturi”.

Un popor are nevoie de un parcurs special de-a lungul istoriei pentru a deveni națiune. O aspirație înaltă, o ieșire din tradiționalismul eticist, o abolire a consevatorismului obstrucționist indus de obscure orgolii, țintirea unui ideal înalt configurat de mesianice individualități – iată numai cîteva cerințe indispensabile unei împliniri, unei ieșiri din anonimat.

Din Burkina Faso și pînă în Franța, din Sri Lanka și pînă în Marea Britanie, din Insulele Feroe și pînă în Italia, iată un lanț la care orice „verigă” se consideră națiune. Fiecare țară, fără savante argumentări, își ornează stema cu aura convenabilă. Că e veridică sau nu, asta-i altă problemă. E drept că și sintagma „geniu colectiv” este ambiguă, cu un contur incert, în interiorul căruia confuziile pot genera turbulențe ierarhice într-un spațiu cu aer rarefiat: genii, titani, zei etc., care, în absența etalonului obiectiv, lasă loc diverselor interpretări. Desigur, în virtutea definiției cioraniene, există națiuni cu un statut cert, unde argumentele nu mai sînt necesare, iar îndoiala este exclusă. Exemple nenumărate: Franța, Marea Britanie, Germania, Italia, Rusia etc., ca să ne referim numai la Europa.

Firește, am mirările mele legate de acest geniu colectiv, luat drept criteriu de validare a unei națiuni. Întreabă-l pe un român neaoș: cum stăm cu geniile? Din abundență, va fi răspunsul: Eminescu, Enescu, Brâncuși, Paulescu, Coandă, Horia Hulubei etc.

Eminescu, mare poet, aproape intraductibil în alte idiomuri, cvasinecunoscut în lume, iese din discuție. Ar fi un hazard raportarea poeziei lui la poezia celorlalți mari romantici europeni. Poezia este o excepție, ea ține de alte rafinamente chiar în cazul literaturii, este matrice zămislitoare de cultură.

George Enescu este un mare muzician, compozitor și interpret, cunoscut în lume. Este un geniu? Este. Atunci, Beethoven ce este? Titan?

Constantin Brâncuși, cel care a „transgresat sublimul în palpabil”, este un geniu? Indiscutabil! Ce este atunci Michelangelo? Zeu?

Horia Hulubei este un geniu românesc al fizicii? Negreșit! Ce este atunci Einstein? Aici nu am calificativ.

Lista ar putea continua, dar românul nu are nevoie de liste. El are numai certitudini. Cum să creadă mioriticul că „A viețui numai ca popor înseamnă a înregistra istoria; ca națiune, te înregistrează istoria”? Filozofie ieftină!

La ce bun o asemenea aberantă graniță artificială între popor și națiune? Să-i fi uitat el, rășinăreanul, pe ciobanii din Carpați? Erau cei de la care, așa cum mărturisea în momentele de abisale decepții, a învățat mai mult decît de la celebrii conferențiari audiați în amfiteatrele Sorbonei. Cu certitudine, franțujii i-au spălat creierul. Altfel cum?

Hai, bre, Emile, cîntă la altă masă!

P.S. Mă gîndesc adesea la un petic de pămînt, zămislitor de oameni exponențiali, la care aura culturală e vizibilă și din cosmos, vreau să cred. Ce rod fecund, ce potențial creator, ce glorii în acest colț de lume binecuvîntat! Da, la Toscana m-am gîndit!

O națiune „insulă”, Toscana, într-o altă națiune „peninsulă”, Italia. Argumente suficiente care fac explicația inutilă: Dante, Machiavelli, Michelangelo, Leonardo da Vinci, Fra Angelico, Botticelli, Galileo Galilei, Giovanni Papini și ceilalți.

Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada. Cea mai recentă carte publicată este Vămile albastre (Editura Institutul European 2019).

Foto: Magliano in Toscana, Porta Nuova (wikimedia commons)