O zi şi jumătate la Tokyo

1 septembrie 2005   Caleidoscopie

Nu ştiu dacă voi mai putea ajunge cu altă ocazie. Aşa că trebuie să văd cît mai mult. Să înregistrez totul cu ochii minţii. Deja am intrat în ritmul trepidant al unei capitale (stereotip uzat, ştiu, pentru a marca diferenţa dintre "marele oraş" şi modesta provincie, dintre centru şi periferie...) Vertige de Shinkansen După un scurt dialog (imaginar) cu automatul de bilete (singura solicitare pe care nu mi-a putut-o rezolva a fost să-mi dea o rezervare de loc la fereastră), mă îndrept spre peron. În dreptul numărului corespunzător vagonului meu - coadă. Mă aşez la rînd şi aştept în linişte trenul care, normal, vine în momentul prevăzut. Alegerea pasagerului foarte, foarte grăbit - Shinkansen, trenul foarte rapid, peste 300 de km pe oră (Japanese bullet train, cum l-am găsit într-o scurtă prezentare în limba engleză). În mai puţin de două ore, voi fi la destinaţie. Viteza foarte mare îmi dă senzaţia mai multor salturi imaginare, ceea ce îmi dă puţină ameţeală. În jurul meu, parteneri de trafic preocupaţi sau obosiţi. Fie îşi consumă obişnuitele cutii cu mîncare, fie se joacă la telefonul mobil sau dorm. Lipsesc bagajele voluminoase, ceea ce mă face să bănuiesc că majoritatea colegilor mei ar fi oameni cu "treburi", grăbiţi să-şi rezolve afacerile. Pîndesc pe fereastră muntele Fuji, dar îl ratez şi dau vina pe o ceaţă inexistentă. De o parte şi de alta a drumului se succed, într-o viteză foarte mare, casele asemenea unor cuburi, bej închis, cu acoperişurile cu ţigle lăcuite, gata parcă pentru a fi mutate dintr-o parte în alta. Ginza Avenue Mă îndrept spre ieşire cînd ajungem la Yokohama. Sînt singurul pasager care se află la uşă cu aproximativ zece minute înainte de sosire. Toţi ceilalţi se vor ridica - normal şi civilizat - de pe scaun cu un minut sau două înainte de a se ajunge la destinaţie. La Tokyo Station, o clădire atipică pentru Japonia, din cărămidă fumé. Fac ochii roată în jur şi îmi reintru în ritm. Setea de aventuri intelectuale se ostoieşte după ce ajung la primul hotel din apropiere şi aflu că nu mai au camere libere. La fel şi la al doilea. La al treilea sînt îndrumată spre un altul, unde ar putea fi locuri pentru turişti. În toată această alergătură am timp să observ zgîrie-norii, puţin din Palatul Imperial, unde sigur voi ajunge în ziua următoare, mă opresc la un obscur magazin de papetărie atrasă de design-ul delicat: în mijlocul unei camere vopsite în alb, o masă cu nenumărate cuburi din hîrtie albă de aproximativ zece centimetri, în care sînt puse mici cărţi, posibil cu haiku, dar albul din jur mă face să consider orice curiozitate deplasată; acest alb al hîrtiei şi lumina discretă de la colţurile camerei dau o senzaţie de spaţiu intim, de linişte... Parcă orice respiraţie ar putea dărîma acest palat de hîrtie (mă gîndesc automat la "Paper Palace" din Oracle Night a lui Paul Auster, magazinul misterios din Brooklyn, şi sper să nu dispară cît timp mă aflu acolo). Înainte de a deveni şi eu asemenea unui cub de hîrtie, mă trezesc la realitate, văd că afară se întunecă şi îmi amintesc de disperata căutare a unui loc de cazare. Găsesc în cele din urmă un loc de cazare, mă instalez şi în sfîrşit îmi pot face un plan de bătaie. Dar încotro? E seară, trecut de ora 17,00, aşa că nu mai pot merge la nici un muzeu. În schimb, pot ajunge la Ginza, faimoasa "Fifth Avenue" a capitalei nipone. Chiar se aseamănă, după cum probabil se aseamănă în lumea noastră interdependentă orice supermagazin: lumea alergînd după cumpărături, glamour-ul celui mai nou magazin Chanel deschis aici - aflu seara de la CNN. Pe străzile paralele, clienţi proaspăt ieşiţi de la birouri, cu costume identice, personalizate doar printr-o cravată, aşteaptă să intre la Pachinko, un fel de săli de jocuri mecanice (le identific printr-un miros greu de tutun îmbibat în asfaltul din apropiere, luîndu-mă după experienţa scurtelor plimbări seara tîrziu cu bicicleta în Toyota City). La Palat Agitaţia capitalei se pierde de îndată ce păşeşti în zona Palatului Imperial. Uimitoare această gingaşă alternanţă între public şi privat, dintre ceea ce este permis şi ceea ce nu... Palatul şi grădinile sale sînt învăluite într-o linişte misterioasă, în care ajungi aproape fără să îţi dai seama. De jur împrejur zgîrie-nori, agitaţia oraşului. În mijlocul lor o oază, ce se ridică parcă într-un spaţiu ce trece dincolo de efemere jocuri ale burselor şi planurilor de afaceri. (La fel se vede Palatul şi de la etajul 52 al Roppongi Hills, unde întregul oraş ţi se oferă ca o machetă vie şi de unde, în sfîrşit, am putut să întrezăresc Muntele Fuji.) Aleile largi, pietruite, presărate cu chioşcuri, mărginite de copaci şi locuri de odihnă retrase. Oamenii grăbiţi, pe care-i văzusem mai devreme în metrou, au dispărut ca prin farmec. Din loc în loc, indicatoare unde ţi se spune că nu poţi trece pe partea cealaltă. Ce poate fi acolo? Ce se întîmplă? Se aude mişcare, maşini intră şi ies, grădinarii trebăluiesc. O fanfară repetă în apropiere. Oare ce se pregăteşte? Tot la fel de lin cum am intrat în spaţiul privilegiat al Palatului, ies. Fuga şi alergătura continuă. Muzee de artă, restaurante, magazine, zgîrie-nori, temple, parcuri, oameni grăbiţi şi - surpriză - maşini care claxonează (ceea ce în "provincia" mea este un caz excepţional; cît despre admonestările verbale, ele nu ar fi posibile - mi-au spus cunoscătorii - pentru că în japoneză nu ar exista o înjurătură mai tare decît "prostănac"). Timpul presează întotdeauna şi aşa mă trezesc înapoi în Shinkansen, pe drumul de întoarcere, mult prea obosită pentru a mai lua în seamă ceea ce la dus am considerat "vertige". Următoarea vizită la Tokyo va fi probabil un alt fel de poveste.

Mai multe