O mulțime de oameni care așteaptă
Publicase recent Psihologia inconștientului, opus în care a explorat diferențele dintre psihanaliza freudiană și propria sa teorie. Comunitatea psihiatrică din Zürich și de aiurea l-a luat repede drept mistic. În curînd, a început să aibă tot felul de viziuni fatidice, potopuri revărsîndu-se peste lume, cu Alpii lui dragi înălțați pînă la ceruri pentru a stăvili puhoaiele care amenințau să-i inunde patria. Însă din cenușii, valurile devin galbene, roșii: o mare de sînge, încît Carl se întreabă dacă imaginile acelea care nu îi dădeau pace nu indică o revoluție. Cum nu și-o poate reprezenta, conchide că ar avea legătură cu el însuși.
Apoi – între anotimpuri, cînd lucrurile nu sînt decise și totul e încă posibil, cînd vara mai poate întîrzia și primăvara adastă, cînd iarna poate aduce ultima răbufnire, lăsînd să cadă domol din văzduh o zăpadă a mieilor – un vis recurent îi tot dă tîrcoale: se făcea că, în toiul verii, năvălea un frig arctic, iar pămîntul înțepenea la încheieturi pe sub ghețuri. Întregul ținut al Lorenei, cu canalele lui, înghețase. Satele fumegau părăsite de oameni, lacurile și rîurile erau acoperite și ele de gheață. Vegetația altădată bogată era acum împietrită sub ger. Cu o precizie de ceas elvețian, imaginile i se arată de trei ori, în aprilie, mai și, ultima oară, în iunie. Atunci, un frig monstruos ce părea să vină din spațiu pusese stăpînire peste întreg orizontul. Chiar și așa, visul avu un final neașteptat. Se afla acolo un copac înfrunzit, fără rod – arborele vieții, s-a gîndit el pe urmă –, ale cărui frunze se preschimbaseră, sub acțiunea gerului, în boabe dulci de struguri, pline de un suc tămăduitor. Gustav culege strugurii și îi dăruiește unei mulțimi de oameni care așteaptă.
Trezindu-se brusc, își trage pe el halatul și iese-n grădină pradă unei disperări absolute. Era o noapte cu lună, totul în jur pașnic, numai cîte o broască orăcăia la marginea pîrîiașului, un cîine trezit lătra, un fîlfîit de pasăre spinteca aerul. Natura nu dădea nici un semn că s-ar sinchisi de visul din care tocmai se smulsese. În fața perfecțiunii și a nepăsării ce i se întindeau înaintea ochilor, s-a cutremurat, cît pe ce să izbucnească în plînsul cel mai amarnic. Simțea că erau în pericol cu toții, că urma să se întîmple ceva. Nu avea nici cea mai mică idee ce, dar știa, căci asemenea năzăriri înseamnă destin. La 1 august avea să izbucnească Primul Război Mondial. Sarcina sa urma să fie cît se poate de clară de-acum: să înțeleagă ce se petrece, să conștientizeze în ce măsură propria sa trăire și experiență de viață se leagă de cea a colectivității. Nu mai era îndeajuns să chibzuiască doar asupra persoanei lui.
În volumul, apărut după mai bine de o jumătate de secol, Amintiri, vise, reflecții (consemnate și editate de Aniela Jaffé, 1961 – în traducere românească de Daniela Ștefănescu, Humanitas, 1996), Carl Gustav Jung va integra relatarea fantasmelor în povestea propriei confruntări cu inconștientul. După ruptura de Freud, această muncă aproape fizică ajunsese în prim-planul activității sale. Iar asociațiile libere pe care le putem face pornind de la visele lui din urmă cu mai bine de un secol ne pot conduce, în arc peste timp, la alte asociații, tocmai cu situația atît de complicată – nu doar sanitar, ci și filosofic, dacă deținem organ să vedem dincolo de salvarea speciei, dincoace de faptul că omul se pune stavilă selecției naturale – prin care trecem astăzi.
Am văzut, visul reimaginat mai sus aduce în scenă un tărîm pustiit, o natură lipsită de oameni, pradă ghețurilor – adică morții, extincției. Voi amplifica un singur episod, cel final. Un copac înfrunzit aparent sterp, ale cărui frunze se preschimbaseră, tocmai sub acțiunea gerului, în boabe de struguri tămăduitoare. Culegîndu-le, visătorul le dăruiește unei mulțimi de oameni care așteaptă. Avem aici o împărtășanie colectivă țintind o renaștere. Nu există decît o singură continuare a visului din acest punct: oamenii se vor întoarce acolo de unde au plecat, soarele va încălzi peisajul din nou. În măsura în care scot la iveală și nu ascund, visele sînt revelatorii. Putem avea cu toții episoade considerate pe urmă premonitorii, putem visa la fel de bine cu ochii deschiși, putem foarte bine trăi și căsca bine ochii la ce se întîmplă în jurul nostru.
Dacă este adevărat că pe lume au fost tot atîtea ciume cîte războaie, ambele i-au găsit pe oameni la fel de nepregătiți. Ba mai mult, „cînd izbucnește un război, oamenii spun: «N-are să dureze, prea e stupid». Și, fără îndoială, un război este desigur prea stupid, dar asta nu-l împiedică să dureze“. Sau, în cuvintele aceluiași Albert Camus, atît de valabile azi, „Flagelul nu este pe măsura omului, îți spui deci că flagelul este ireal, e un vis urît care o să treacă. Dar nu trece totdeauna și, din vis urît în vis urît, oamenii sînt cei care se duc, și umaniștii cei dintîi, pentru că nu și-au luat măsuri de precauție“ (Ciuma, traducere de Olga Mărculescu).
La fel și acum, ducem în săptămînile acestea un război la scară planetară, sîntem pe front în fața unui dușman invizibil: avem de-a face nu cu capete încoronate sau alte elemente de ucidere în masă, ci cu un amărît de coronavirus. Cîndva, se va scrie pe rupte – mai bine, mai prost – despre asta. În linii mari, se va spune atît: eram o mulțime de oameni care aștepta. Să se trezească dintr-un vis rău. Numai că și visele rele, poate chiar mai mult decît cele bune, au să ne învețe cîte ceva. Dacă ne-am trezi mai înțelepți din evenimentele istorice pe care le trăim, ar fi un cîștig. Aproape că-mi vine s-adaug: altfel nu ar fi meritat efortul, altfel nu ar fi avut nici un rost – ca și cum ar putea exista vreo fărîmă de sens în ceea ce ni se întîmplă. De unde ne va veni salvarea și de data asta? Ce medic mîntuitor va descoperi leacul, cîte statui i se vor ridica? Oricît ar evolua homo sapiens, rămînem aceeași mulțime care așteaptă dintotdeauna ceva. Fie numai ca strugurii de la toamnă să nu fie acri. Ca într-un vis bun!
Ovidiu Komlod este poet și prozator. Cea mai recentă carte publicată: noapte-lumină, poeme, Casa de Editură Max Blecher, 2017.
Foto: wikimedia commons