O mînecă spune mai mult decît o mie de cuvinte
– scurtă analiză a lipsei de măsură vestimentară –
Nimic mai burghez decît să-ţi faci hainele pe măsură la croitor. Societatea se bazează pe oamenii decenţi şi moderaţi, care nu se întind mai mult (sau mai puţin) decît le sînt măsurătorile taliei şi umerilor, şi împinge spre margini pe cei care tind să exagereze sau care nu reuşesc să ţină pasul. Marginalii din diferite timpuri şi specii se deosebesc de restul lumii prin nepotrivirea între corp şi haine: Gavroche poartă o şapcă prea mare, coiful-lighean al lui Don Quijote i se bălăngăne pe cap, călugării, misticii şi cerşetorii înoată în haine prea largi, clovnii şi filfizonii se îndeasă în haine prea strîmte.
Secolul 20 a fost cel al generaţiilor răzvrătite prin muzică şi haine, cum stau martori o sumedenie de părinţi nemulţumiţi. Tineretul e o invenţie relativ recentă, iar tineretul care refuză să devină adult, dacă adult înseamnă să fii ca mama şi tata, e un fenomen al secolului trecut. Într-un articol din
, Scott Timberg face o scurtă genealogie a refuzului maturizării, legat de apariţia segmentului de populaţie „tineret“ – o generaţie supărată, care îşi smulge dreptul de a fi fericită adulţilor, acestor burghezi ai vîrstei. Să ne uităm numai la videoclipul şi textul piesei „I Don’t Wanna Grow Up“, unde Tom Waits cîntă, cu o chitară de jucărie, într-o cămăruţă cît o cutie: „Nu vreau să trebuiască să strig / nu vreau să-mi cadă părul / nu vreau să mă umplu de îndoieli / nu vreau să fiu un bun cercetaş / nu vreau să învăţ să număr / nu vreau să cîştig cea mai mare sumă / nu vreau să cresc mare“.
Cînd vede cîte un adolescent purtînd haine nepotrivite taliei, mama mea zice: „Răposatul era mai mare“. Sau mai mic. Fiecare din cele două tendinţe e un mesaj trimis de generaţia care exagerează – părinţilor ei, care dau ochii peste cap cu exasperare sau cu îngăduinţă: răbdare, o să treacă.
Răposatul era mai mare
Hainele tineretului cool au început să se lărgească în anii ’80 şi au continuat în anii ’90 în subculturile legate de anumite genuri muzicale. Dar ideea avangardistă de a da corpului femeii (marele obiect de dispută în societate) altă formă decît cea de clepsidră, adică de viitoare mamă spornică, s-a manifestat prima oară în Parisul interbelic. Coco Chanel a eliberat femeia de constrîngerile simbolice ale maternităţii, aruncînd deoparte corsetul, şi a infantilizat stilul feminin prin popularizarea părului scurt şi a siluetei lipsite nonşalant de forme voluptuoase. Mesajul era revoluţionar: la
era liberă să îşi definească vîrsta şi sexul cum avea chef, şi părea că îi convine să se instaleze într-o eternă adolescenţă masculină, adică starea de libertate şi lipsă de responsabilităţi
Karl Lagerfeld duce mai departe stindardul: femeia Chanel se încăpăţînează să nu poarte tocuri, se îmbracă în rochii scurte fără talie şi se ciufuleşte savant; muza de azi e Cara Delevingne,
cu aer obraznic şi sexualitate incertă.
Dar departe de saloanele
hainele largi au revenit în anii ’70-’80 pe altă cale. La început au fost sacourile cu umeri intenţionat prea largi şi părul netuns, care au definit stilul
(termen lax şi confuz, dar care acoperă pop-ul electro şi muzicieni că Duran Duran, Blondie, The Cure, New Order). Copil mai elegant şi mai tenebros al punk-ului,
a creat o estetică unde se combină futurismul pesimist cu un fel de şic androgin care încă inspiră tinerii în Japonia în special prin imaginarul
, foarte influenţat de
Cel puţin în muzică, generaţia
avea mai multă încredere în tehnologie (sub forma sintetizatoarelor) decît în tradiţia cu rădăcini în blues, cu alte cuvinte refuza complet trecutul, fidelă moştenirii punk, deşi privea deja cu oarecare neîncredere înspre viitor
cîntau Talking Heads în 1985). Ideologia şi mişcarea însăşi erau relativ confuze: spre deosebire de generaţia anilor ’60, care îşi găsise vocea în muzica afro-americanilor în plină mişcare pentru drepturile civice şi un motiv de revoltă foarte concret în războiul din Vietnam, lucrurile nu mai sînt deloc prea limpezi în anii ’80. Războaiele Americii sînt mult mai discrete, drepturile civice obţinute cel puţin formal, nivelul de trai creşte şi consumul explodează. Tineretul e depolitizat, dar nu încă neutralizat. Cu un uşor gust amărui, care se simte din plin în muzică, tinerii occidentali trebuie să admită că o planetă întreagă îi admiră şi caută să îi copieze, că reprezintă avangarda şi pasul înspre viitor. Umerii largi, mînecile suflecate, şepcile imense şi salopetele ca nişte saci vorbesc: încă putem să creştem pînă la măsura propriilor noastre aşteptări, încă putem să modelăm viitorul, privim încă spre un orizont. Pînă şi perestroika în Uniunea Sovietică avea o faţă
: cea a formaţiei Kino, ciufuliţi şi îmbrăcaţi în jachete largi, cîntînd într-un post-punk melodic despre plictiseala şi sentimentul difuz de anticipaţie al tinerilor sovietici care presimţeau schimbările în pregătire.
Hainele s-au lărgit şi în subcultura de ghetou din Statele Unite. Mainstream-ul post-funk/disco în care părea că se împotmolise muzica neagră la sfîrşitul anilor ’70 era cîteodată îmbrăcat ţipător şi foarte strîns pe trup, îndemnînd oamenii în primul rînd să se distreze şi să nu se preocupe prea mult de chestiunile sociale. Dar chestiunile sociale începeau să devină presante în anumite zone. Şomajul, inegalităţile crescînde şi alte urmări ale politicilor economice din anii Reagan au început să rezoneze întîi în muzică şi pe urmă în stilul vestimentar. Hainele aproape crăpau pe Grandmaster Flash în videoclipul excelentei piese „The Message“ (1983), în care răbufneşte nemulţumirea adunată prin cartierele mizerabile ale marilor oraşe. Dar la sfîrşitul anilor ’80 hip-hop-ul preia ştafeta de la stiluri ca
Hainele largi în hip-hop povestesc mai multe lucruri. Mitul lui Michael Jordan şi al marilor echipe de baschet cu staruri afro-americane au un rol decisiv. Mărimile de baschetbalist se vînd cel mai bine. Dar mai mult decît atît, hainele largi rămîn o formă precisă de revendicare a viitorului. Mesajul e clar: ne îndreptăm spre ieşirea din minorat, spre timpurile în care ne vom debarasa de nedreptăţile sociale, de sărăcie şi ignoranţă, aşa cum au anunţat profeţii noştri Martin Luther King şi Malcolm X. Nu degeaba idolii sînt baschetbalişti de doi metri – pentru generaţii de tineri afro-americani, ei încarnează forţa, independenţa, performanţa şi, la un nivel mai adînc, starea adultă. Ceasurile imense purtate de Public Enemy şi alţi rapperi în anii ’80 şi ’90 nu sînt doar o exagerare fără rost, ele vestesc că timpurile se vor schimba în curînd.
Cît despre muzica rock, cîte subgenuri, atîtea stiluri vestimentare. Rock-ul de spectacol, popular, a favorizat în general hainele strîmte, foarte sexuale, de la Rolling Stones, Queen şi KISS, la trupele cu părul tapat din anii ’80 şi ’90 (atît de strîmte încît blugii crăpaţi au devenit nemuritori, spre deosebire de genurile de rock care i-au făcut celebri). Dar Kurt Cobain rămîne în memoria colectivă îmbrăcat în cardiganuri lăbărţate şi cămăşi prea largi, cu un cu totul alt mesaj decît în hip-hop. E mesajul unei generaţii care se simte pierdută, care se îndreaptă cu bună ştiinţă spre o fundătură. Mesajul hainelor largi în rock-ul
indică totala neîncredere în viitor, eşecul conştiinţei de generaţie şi e ca atare, într-o oarecare măsură, precursorul unora din sentimentele generaţiei Y.
Răposatul era mai mic
Semnificaţia hainelor strîmte şi incomode variază de-a lungul timpului, dar se poate distinge o constantă: de la Eudemon, pajul dichisit care îl ruşinează pe Gargantua necioplitul, la hipsterii de azi, în linii mari croiul strict care obligă corpul la posturi şi poziţii dificile a fost mereu rezervat snobilor, spilcuiţilor, dandy-ilor, bonjuriştilor etc. La sfîrşitul secolului al XVIII-lea, tipul filfizonului era deja obiect de satiră pentru manierele şi stilul vestimentar exagerate. O gravură a lui Goya din 1799 arată un astfel de tînăr cu pantalonaşi pînă sub genunchi şi pantofiori ascuţiţi, în faţa imaginii unei mogîldeţe torturate în nişte chingi meschine, care e imaginea lui în realitate. Din acest tînăr descind în linie dreaptă două tipuri contemporane: pe de o parte hipsterul urban, cu cămaşă cadrilată strîmtă, pantaloni înguşti şi scurţi, pălăriuţă mică, eventual un papion ironic şi bretele, iar pe de altă parte
-ul cititor de
şi
, cu bani şi carieră de succes, în costum aproape mulat, cu umerii cît mai înguşti, răscroiala mînecii cît mai strîmtă, pantofii înguşti şi şosetele vizibile.
Cînd scriu aceste rînduri, hipsterul, deja căzut în dizgraţie, tinde să fuzioneze cu
şi să nască un nou snob:
, cu termenul cam nefericit găsit de jurnalistul newyorkez David Infante.
e un tînăr antreprenor cu spiritul de iniţiativă
şi preferinţele de
ale hipsterului, pe scurt omul viitorului, educat, coafat cu talent, dotat cu conştiinţă ecologică şi cu o cămaşă cu buline încheiată strict pînă sus.
Dar hainele care par cu o măsură mai mici au o altă retorică. Dandy-ul din toate timpurile nutreşte o bănuială difuză: că procesul evoluţiei se încheie cu el. În timpurile noastre, „aristocratica superioritate a spiritului“ cu care Baudelaire îi înzestra pe dandy s-a transformat în privirea pe jumătate ironică, pe jumătate disperată către trecut. Adolescentul zăpăcit al anilor ’90, care aştepta nici el nu ştia ce, a devenit un tînăr lipsit de iluzii, atît de cool încît şi-a pierdut interesul pentru transformările viitoare şi nu mai crede în nici o revoluţie. Un tînăr care se întoarce la şifonierul copilăriei aşa cum struţul îşi vîră capul sub nisip. În filmul
al regizorului hipster Wes Anderson, exact despre asta e vorba: despre evadarea unor copii nu chiar inocenţi, din lumea rea în micul lor paradis cu fetişuri ale copilăriei, viniluri şi şosetuţe dantelate.
La nivel înalt
În general, costumul în politică se schimbă puţin, căci treaba lui e să reprezinte stabilitatea sistemului. De aceea cei care se declară împotriva sistemului o fac şi cu ajutorul hainelor. Revoluţia e a tinerilor idealişti şi cîteodată naivi. Cel puţin aşa arăta Nikolai Buharin, revoluţionar bolşevic şi membru al Politburo-ului sovietic, cu şapca lui enormă, de student înfometat şi radical, pe care nu a părăsit-o nici în anii în care dirija Komintern-ul. Prin şapcă, sau boneta frigiană, revoluţia vorbeşte despre fraternitatea celor oprimaţi şi se încăpăţînează să o facă şi după ce a lăsat locul birocraţiilor totalitare.
Reprezentanţii regimului din Iran sînt un alt exemplu. Ei nu poartă niciodată cravată, nu atît din motive religioase, căci cravata e un simbol creştin, cît din motive politice. Pe lîngă cruciade, cravata simbolizează puterea elitelor euro-atlantice şi a capitalismului liberal (oare cîte cravate a primit cadou Alexis Tsipras, cu traducerea „Şi hai, maturizează-te odată şi nu ne mai pierde timpul cu aşa-zisa ta radicalitate“). Oficialii iranieni poartă aşadar nişte cămăşi neutre, cu guler Mao, dar mai interesante sînt jachetele fostului lor preşedinte Mahmoud Ahmadinejad, care trece la rîndul lui drept radical.
De curînd, Ahmadinejad a apărut din nou în media cu o declaraţie: după sursele lui, CIA adună activ informaţii despre sosirea iminentă a lui Mahdi, complotînd să îl asasineze imediat ce îşi face apariţia. Mahdi este numele celui de-al doisprezecelea imam, un Mesia pe care îl aşteaptă şiiţii de pretutindeni. Ahmadinejad a făcut această declaraţie îmbrăcat, cum îi este obiceiul, cu o jachetă cu cel puţin o măsură mai mare. Nu contează dacă fostul preşedinte iranian crede cu adevărat în venirea lui Mahdi. Jacheta lui spune că la orizont se prefigurează un eveniment grozav, că istoria se va răsturna şi cei care au crezut vor fi răsplătiţi. Ca Buharin şi alţi revoluţionari, Ahmadinejad îşi asumă starea de minorat ca pe un proces de devenire, sau măcar de aşteptare. Oare ce mai aşteptăm noi, cei care ne încheiem cămăşile pe jumătate serioase pînă sub bărbie?
Anca Şerbănuţă este antropolog.
Foto: wikimedia commons