Nocturnal din vremea virozei (I)

Din martie, nu mai slăbește pe nimeni senzația că planeta is out of joint, că sîntem prinși cu toții, ca specie fără nici un Dumnezeu, într-un viraj istoric. Am trecut prin toate stările. De alertare, de urgență, de alertă și mai vedem. Între timp, s-a practicat cu brio jurnalul de pandemie, tot felul de scriitori, pe unele meridiane plătiți ca la carte, revărsîndu-și activitățile din izolare pe site-uri; în Franța, de exemplu, au devenit virale notele publicate tot la cîteva zile de către Leïla Slimani, laureata premiului Goncourt, în Le Monde; sau Gonçalo Manuel Tavares în Portugalia, ale cărui intrări se traduceau peste noapte pentru că, în perspectiva unui volum tradus la o editură de top, vînd. Ca și cum ar fi chiar atît de interesant și original ce se petrece în timpul zilei cutărui autor, cu mereu aceleași treziri, activări, așteptări și decepții, de Sisif conectat la ritmul circadian. Ce faci între patru pereți? Dai cu capul de ei?! Nu, nici din greșeală, te-ar auzi vecinii. Faci exact ce face toată lumea. Aștepți să treacă vremea, o burdușești cu vrute și nevrute. Și, mai ales, te bate razant gîndul să împărtășești, să se știe, să nu ții nimic pentru tine. La fel a crezut și un anume domn Defoe în urmă cu mai bine de patru sute de ani, publicînd un Jurnal din anul ciumei bazat pe notițele diaristice ale unchiului său, devenit peste noapte precursorul absolut al acestui gen literar. Învață însă vreodată generațiile viitoare ceva din trecut? Masa populației nu are niciodată senzații de déjà-vécu, mai degrabă crede în opinii ale conspirației. Să nu ne amăgim la gîndul că peste alte sute – sau abia zeci? – de ani, cînd virușii captivi în permafrost vor fi ajuns în atmosfera și plămînii urmașilor noștri – votanți de noi Vladimiri și Donalzi și Marine și Viorici (ordine strict superficială) –, lucrurile vor sta diferit. Pentru că, nu știu cum se face, dar atunci cînd vine vorba de meritat sorți, nu e nimeni lăsat mai prejos. Așa că nu m-am putut nici eu abține și am început un jurnal de vise tematic. Așa, mai mult pentru mine. Cu alte cuvinte, ca să fiu la obiect, un nocturnal de pandemie. Sau poate că de fapt nu am făcut decît să-l continui pe cel obișnuit. Selectez, cu minime retușuri:

1. Stăm pe Messenger față în față de o parte și cealaltă a biroului, ecranele laptop-urilor lipite, tastăm nebunește, să nu pierdem sfîrșitul lumii, să nu cumva să ne prindă nepregătiți. Habar nu am cine sîntem, poate eu de ambele părți. Frică să scoatem o vorbă. Cu măști, cu mănuși, cu tastaturile dezinfectate.

2. În altă noapte visez asta. Oameni încolonați pe linia de producție se apropie de ieșire – o ghilotină –, majoritatea în vîrstă, mai apare cîte un tînăr, sînt goi de la brîu în sus, poate și-n jos, nu-mi pot da seama, o bordură barează vederea. Cifrele de pe ecranul imens de deasupra.

3. Aprilie. Într-o dimineață, mă pomenesc amintindu-mi un vis în care sora mea îmi dă un reminder de ziua ei, să nu uit s-o felicit. Într-adevăr, ca niciodată pînă acum, de la atîta izolare și stat în casă non-stop, am pierdut noțiunea timpului, într-un continuum realitate-cărți-muzică-film de care nu mă mai satur.

4. Un tip aleargă pe sfera scoarței terestre ca un hamster în cușcă, pîndind să se întîmple ceva, să schimbe cineva placa, să fie recepționate comenzile cărui dresor? Înaintează mereu, în cerc infinit, ca un somnambul resemnat, imposibil de resetat.

5. Iunie. Excursie la Roma, vedem templul și capul Dianei, scufundat în apă sau poate pămînt ca Venusia din Casanova lui Fellini, martori într-o procesiune de zile mari la întoarcerea civilizației imperiale, străbatem căi neumblate de veacuri, apoi, dintr-odată, ne plimbăm cu Hop-on Hop-off-ul printr-un oraș pustiu, case de marmură neagră ca și cum ele ar fi de fapt infectate, ca și cum s-ar fi molipsit de la romanii baricadați înăuntru și abia ar aștepta să-i scuipe afară din camerele devenite plămîni, șoferul își face loc printre mașinile parcate aiurea pe mijlocul străzii, care pe unde, pînă cînd, la un cot, intră în plin într-un taxi & mă trezesc. Mă uit ce zi e, Facebook își amintește pentru mine, în urmă cu doi ani vizitam Roma, poze cu Forumul viermuind de turiști.

6. Am visat că virusul se transmite și electronic & nu mai permite statul pe Facebook. Autoritățile impun izolare internautică. Tragedie, catastrofă, dezastru.

Există cărți despre visele din perioada celui de-al Treilea Reich, documentare despre visele corporatiștilor, poate cîndva se va realiza un mic studiu și despre… coronavis. Ce-i drept, una dintre condițiile pentru a visa mai limpede – sau cel puțin pentru a-ți aminti – e să fii rupt de lume, izolat. De-a lungul și de-a latul stării de asediu la domiciliu, am încercat să fac în fiecare zi ceva ce nu mai făcusem. De la frămîntat și copt pîine în cuptor la învățat germană și yoga. Am văzut, în sfîrșit, Armata celor 12 maimuțe, filmul ca un vis răsucit al lui Terry Gilliam, și drept rezultat, cu ochii mai mult sau mai puțin deschiși, în timpul nopții mi-am închipuit străzile pline de animale venind să se uite la noi prin ferestrele tot mai subțiri, cai sălbatici pe bulevardele unui oraș îngrozitor de pustiu, întorși ca să recucerească spațiul din care fuseseră izgoniți, cît noi tastam frenetic în telefoane „Vin peste noi, ce ne facem?“, în loc să semnăm petiții la CCR pentru desființarea grădinilor zoologice. Am început să mă gîndesc la selecția naturală, două cuvinte pe care nimeni nu îndrăznea să le aducă-n discuție pe atunci. Toate acele cuști, țarcuri, ocoluri și alte spații special îngrădite la care ne hlizim. Apoi m-am jucat și am dus mai departe secanta, într-un tweet condensat: omul e singura specie care se autoizolează, în rest i-zoo-lează, rege închipuit peste natură cu regnurile și legile ei cu tot – am izolezat pesemne postacii. Acum totul pare un vis rău. După ce ne vom trezi, sper să ni-l amintim încă multă vreme și să fi tras învățăminte la greu. Altfel va fi ca și cum în el n-ar fi fost nimic bun.

Ovidiu Komlod este poet și prozator. Cea mai recentă carte publicată: noapte-lumină, poeme, Casa de Editură Max Blecher, 2017.