„My Brownies, God bless them!“
În acea seară de noiembrie, Robert Louis, fiul lui Steven, și-a uitat paharul de vin pe masa verde cu sertar din bucătărie, lîngă solniță. Pînă să adoarmă, își aduse aminte. Și zîmbi, spunîndu‑și în timp ce se cufunda în somn: OK, nu pentru pisică, pentru brownie.
În Scoția natală exista credința că fiecare cămin posedă un brownie. Cei din vechime îi lăsau în fiecare seară cîte ceva de mîncare pe vatră, un pic de lapte, smîntînă ori un castronaș cu porridge. Mezinul familiei Stevenson auzise de asemenea basme de mic copil, cînd mama îi povestea înainte de culcare despre făpturile acelea pe jumătate bune la casa omului, pe jumătate răutăcioase, puse pe șotii. Treburile de peste zi rămase neterminate cădeau în grija lor, însă era vorba de niște ajutoare nocturne mai curînd meschine – gen măturat, curățat, nicidecum visat ori scenografiat povești, cum avea să fabuleze Robert mai tîrziu. În plus, trebuia să ai grijă, pentru că una-două se ofensau și apoi să te apere Dumnezeu Sfîntul de poznele pe care le născocesc, băiete! Un brownie va pedepsi servitorii leneși ciupindu-i în timp ce dorm, spărgînd sau mutînd obiectele din jur de la locul lor. Uneori fac zgomote sau lasă lucrurile în dezordine din simplu amuzament. Aceste ființe sînt aproape întotdeauna descrise ca niște creaturi solitare ce evită să fie zărite. De obicei, se spune că, ziua, brownie-ul asociat unei case ar sta într-un loc anume, cum ar fi o pivniță sau un pod. În orice caz, toate astea nu erau decît un folclor desuet, dar ce te faci cînd un folclor desuet întîlnește imaginația unui scriitor înfierbîntat în căutare de subiecte tari, ca un vin bun?
Adormi cu zîmbetul pe buze. Dincolo, în spatele unui surîs dezagreabil, domnul ascuns are statura unui pitic, dînd impresia unei diformități. Într-un sertar pe podea sub o masă, acoperit cu cearșaful, pe niște farfurioare de sticlă se înalță în cantități diferite grămăjoare dintr-un soi de sare albă; lîngă ele, o sticluță medicinală conținînd un lichid sîngeriu, extrem de înțepător la miros, poate fosfor sau ceva eter volatil. Bărbatul măsoară cîțiva milimetri din acea tinctură, adăugînd apoi unul dintre prafuri. Pe măsură ce se topesc toate cristalele, mixtura începe să se deschidă la culoare și scoate mici țîșnituri de abur. Cînd fierberea încetează, amestecul devine purpuriu, pe urmă de un verde smarald. Oaspetele de taină pune recipientul pe masă și, întors din senin către tine, privește cumva scrutător. Duce paharul la buze și bea dintr-o sorbitură. Țipă, se leagănă, gîfîie, cască ochii, trupul pare că i se extinde, trăsăturile se transformă: îl ai înaintea ochilor, palid și zdruncinat, pradă unui semileșin, bîjbîind în aer cu mîinile ca smuls din ghearele unui ucigaș, pe celălalt. În clipa următoare, zvîcnești în picioare, te dai înapoi la perete, cu brațul ridicat, cu mintea cotropită de teroare. Auzi hîrșîit de mătură și un rîs înfundat.
În anul 1884, sănătatea lui Robert Louis, fiul lui Steven, a intrat într-un declin abrupt. Avea pe deasupra niște părinți tare anxioși care una-două se impacientau, așa că n-a durat mult pînă să fie întors pe insulă. I-au cumpărat o vilă în Bournemouth. Acolo, a început să lucreze la Răpit de pirați, ceea ce avea să devină faimoasa lui poveste despre aventurile lui David Balfour. În decembrie 1885, lucrarea i-a fost întreruptă de un vis, ce va da Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde. Fapt e că de multă vreme încercase să scrie o poveste despre dubla natură a ființelor umane. Dar subiectele nu vin de bunăvoie, și nu se ivesc întotdeauna la lumina candidă a zilei. După ce își asmuțise creierii pentru o intrigă satisfăcătoare, a visat pînă la urmă scena reprodusă mai sus, în care Hyde, urmărit pentru o crimă, ia pudra și se metamorfozează în prezența urmăritorilor săi.
Ceva mai tîrziu, Robert Louis Stevenson publică eseul „A Chapter on Dreams“ (1888), prin care închide gura multora și o sparge pe cea a tîrgului. Mărturisește cum că vede – ba chiar citește – povești în vis, apoi că visează încontinuu, a doua viață, paralelă; mai mult, că texte precum Straniul caz (1886) sau deja Ollala (1885) sînt la origine vise, completate și continuate sau configurate apoi, transformate într-o oniroficțiune. În același eseu, se referă in extenso la niște brownies personali ca fiind sursele inspirației sale. Aceștia sînt „omuleții care gestionează teatrul interior al omului“ și îi furnizează, sub forma viselor, subiecte pentru viitoarele opere. Mesagerii – și managerii – acestei vieți de noapte înlocuiesc/înlătură/mătură cît colo eul conștient / cogito-ul cartezian („locatarul glandei pineale, dacă nu cumva și-a schimbat reședința după Descartes“), îl activează ca povestitor.
În Cartea ființelor imaginare, Jorge Luis Borges avansează și el ideea că, în timp ce dormea, acei „colaboratori nevăzuți, […] încuiați în mansardă“ i-ar fi șoptit lui Stevenson subiecte fantastice, dintre cele mai stranii, la ureche. Printre ele se numără și decantarea, dezîngemănarea elementelor disjuncte din propria sa natură în două entități separate, întruchipînd binele și răul, persona respectabilă versus umbra detestabilă, sinonime cu numele Henry Jekyll & Edward Hyde. Nuvela în cauză a fost imaginată, concepută, structurată, scrisă, rescrisă, revisată, re-rescrisă – și tipărită în zece săptămîni. S-a bucurat de un succes răsunător, imediat. Oare de ce? Oare ce s-a recunoscut în ea, cîte crime închipuite la lumina pîlpîitoare a conștiinței, atunci cînd barierele voinței cad brusc la pămînt și se scufundă în el ca și cum n-ar fi existat niciodată…
În vise te transformi, fără să vrei, în celălalt. Pierzi controlul. Găselnița pudrei din text, artificiu la prima vedere facil, era un adjuvant: o poțiune magică, un drog, o doctorie, un elixir; ceva care să ajute la descătușarea inconștientului. O metaforă pentru visul însuși, acest concentrat de nebunie amenințîndu-i pe unii cu dependența. Dumneavoastră, cititori, de cîte înghițituri aveți nevoie ca să fiți buni?
Laurențiu Malomfălean este eseist și traducător.
Foto: Robert Louis Stevenson, ©Wikipedia