Meteorologicale
- "Ce va să zică influenţa mediului!" - Care ar fi versiunea actuală a Judecăţii de apoi? Catastrofa climatică. Aceasta, desigur, numai dacă ar fi să se dea crezare unui foarte proaspăt dicţionar "politic incorect" (realizat de patru prestigioşi publicişti germani - Josef Joffe, Dirk Maxeiner, Michael Miersch, Henryk M. Broder, Schöner denken. Wie man politisch unkorrekt ist, München-Zürich, Piper Verlag, 2007), însumînd noţiuni care azi ne împiedică "să gîndim curajos pe cont propriu". Pînă una alta, ca în fiecare an, Societatea pentru Limba Germană cu sediul la Wiesbaden a comunicat care a fost cuvîntul anului 2007: Klimakatastrophe. Această vocabulă a reuşit să se impună în faţa altor 3000 de candidate la titlu şi fiindcă a fost intens, dacă nu cumva excesiv, "mediatizată". Pe bună dreptate - sînt gata să riposteze unii militanţi ecologişti fanatizaţi cărora li s-ar putea alătura şi simplii observatori politici ai summit-urilor consacrate în anul 2007 protecţiei mediului. Dacă însă, aşa cum afirma ironic un comentator în paginile presei germane, cantitatea de emanaţii de bioxid de carbon în atmosferă a ajuns să fie "măsura tuturor lucrurilor", nu-i de mirare că spectrul apocalipsei climatice ar suplini într-o societate aproape complet secularizată, temuta "Judecată de apoi". Pentru a înţelege mai bine sensul acestei "pervertiri" biblico-lexicografice operate în pomenitul dicţionar de "incorectitudini politice", trebuie precizat că lucrarea publiciştilor germani poate fi pusă în raft alături de romanul Bouvard şi Pécuchet (Enciclopedie a prostiei umane). Neterminata scriere a lui Flaubert începe cu întîlnirea într-o "caniculară" zi de vară a celor doi vajnici "copişti". Aparent neînsemnatul detaliu meteorologic din textul marelui scriitor francez i-ar putea încuraja pe prorocii apocalipsei climatice să avanseze ideea că încălzirea atmosferei terestre începuse deja din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ea putînd fi pusă şi pe seama rapidei industrializări a Europei. Aşa să fie oare? Citind scrisorile pe care, de la Berlin, Caragiale le adresa prietenilor rămaşi în ţară sau celor aflaţi doar în trecere prin "ţara nemţească", apologeţii măsurilor drastice de reducere a emanaţiilor de bioxid de carbon în atmosferă, foarte numeroşi şi vociferanţi azi în Germania, ar intra în posesia unor probe derutante despre fluctuaţiile climei terestre şi fără să fi citit scrierile cronicarilor din vechime, care relatau despre inundaţii, secetă, grindină, arşiţă, zăpezi şi tornade... "Cine trăieşte deranjează" - titra Süddeutsche Zeitung recent un articol cu vădite intenţii parodice, propunînd un drastic "program" de reducere a emanaţiilor de bioxid de carbon şi metan, rezultate... din respiraţia oamenilor şi a animalelor, ca şi de pe urma unor fireşti acte fiziologice. În cîteva epistole trimise unor prieteni, Caragiale redactează în stilul său inconfundabil adevărate "buletine meteorologice" din care se poate deduce cît de capricioasă era vremea în Germania deja la început de secol XX. (Citatele sînt din I.L. Caragiale, Opere, vol. 14, Editura Naţional, 2000.) În scrisoarea adresată lui Alceu Urechia, datată 8/21 iulie 1905, Caragiale nu are "a se plînge de călduri ba chiar din contra". Primăvara a fost tîrzie, la finele lunii iunie şi început de iulie "căldurile au fost bunicele (mai ales în oraş)". E ca şi cum maestrul ar fi citit articolul publicat în Die Welt pe 19 noiembrie 2007 în care ni se reaminteşte că în aceeaşi perioadă, în marile oraşe ale lumii temperatura este cu 5,5 grade mai ridicată decît la ţară. Articolul propune un foarte complicat program de investiţii pentru protecţia climei, pornind de la principiul că "spre deosebire de strămoşii noştri", noi "putem schimba situaţia". Şi ce face "strămoşul" Caragiale? Îi aminteşte prietenului său Alceu că la Berlin "casele nu se încing peste zi ca să te frigă noaptea, ceea ce e bine". Mai puţin bine este că aşa-zisa caniculă (32 de grade ziua, 25 noaptea) nu a ţinut "decît vreo opt zile", după care a început să bată "vîntul de la Marea Nordului şi ploaie rece mai în toate zilele". Caragiale întocmeşte o statistică din care rezultă cît de dramatică era situaţia: "este dimineaţă, ora 9, termometrul arată la fereastră 13 grade", iar el, autorul, stă înfăşurat în "Şlafrocul" de iarnă. Pe scurt: "toamnă în toată puterea cuvîntului" în plină lună a lui cuptor. Drept care îi cere amicului său din ţară să-i trimită "cîteva grade în plus care nu vă fac trebuinţă". Peste doi ani, în 1907, iarna trebuie să fi fost cumplită la Berlin: "de pe vremea lui Luther nu s-a mai pomenit, dragă Alceule, aşa iarnă". Autorul consemnează presiunea atmosferică şi temperaturile ultimelor zile, faptul că "de aseară a început să ningă", iar "acu cînd îţi scriu, joi la amiazi" zăpada e "pînă la brîu", "tramvaiele nu mai circulă", "trăsurile pe roate şi automobilele nici n-au ieşit la piaţă", nu "mai e chip să umbli decît cu sănii şi sănii sînt aici foarte puţine, fiind aduse de la ţară din împrejurimi." Efectul cumplitei ierni berlineze este unul sentimental: "Vremea asta mă face să-mi fie şi mai dor de voi", drept care epistola este semnată "cu dor tropical"... La sfîrşitul lui iunie 1907, maestrul trăieşte "împărăteşte", după "prea multă răcoare s-a încălzit bine, e foarte frumos şi plăcut"... Ce se întîmplă între 29 decembrie 1907 şi 1 ianuarie 1908? La Berlin "avem un ger sclipitor, zăpadă scîrţîitoare pe pămînt, iar pe cer lună strălucitoare dacă mă pot pronunţa astfel". Efectul splendorii hibernale este însă unul paradoxal asupra maestrului indiferent din "tinereţe la sublimul cosmic extensiv". Seria de zile senine şi nopţi "şi mai senine", cu aproape 10 grade sub zero, este pentru el "un scandal ruşinos din toate punctele de vedere". Urmează o dulce reverie văratecă, ritmată de consemnarea temperaturilor şi presiunii atmosferice ideale, în care să se simtă doar "suflarea dulcelui Zefir". Trezit la realitate de frigul care-l obligă să poarte "mai multe flanele şi blana în spinare", Caragiale face şi cîteva reflecţii ecologiste avant la lettre: dacă ar fi tot timpul cald, ar rămîne "oile netunse şi fiarele nejupuite de podoabele lor preţioase!". Ce se întîmplă în 4 mai 1906 la Berlin? Din scrisoarea adresată lui Paul Zarifopol aflăm despre "o apreţiabilă schimbare în bine a temperaturii", peste zi "e mai cald afară decît în casă unde caloriferul nu mai lucra deloc", făcîndu-l pe semnatarul epistolei să se "convingă că vechiul sistem cu sobe nu era de lepădat, ba din contra". Evoluţia vremii pare totuşi favorabilă, aşa încît peste o săptămînă Zarifopol ar putea veni "cu copiii la Berlin". Zece zile mai tîrziu, pe 14 mai, "vremea e tot uscată: geme împărăţia toată de aşa secetă", drept care autorul lansează un apel parodic: "Să ridicăm glasuri umilite spre Înaltul Tăriei ca să se milostivească odată cu ploaie asupra prea dogorîtelor ţarini". Dar oricum ar drege-o Cel de Sus, tot nu e bine fiindcă, iată, pe 3 iunie, Caragiale scrie: "Aici de alaltăieri e o vreme îngrozitoare: grindină, tempestă; frig şi întuneric. Brr!". La 1 iulie, tot la Berlin, "de două săptămîni secetă de bărăgan moldo-valach. De vreo cinci zile, foarte cald, seara plăcut. Ce trebuie să fie la Lipsca! închipuie-ţi! Acu cînd scriu parcă s-ar apropia un Gewitter. Să poftească! Va fi primit cu aplauze furtunoase". La 2 martie 1909, la Berlin "este ceva care nu pot pentru ca să mai spun", de " 24 de ceasuri ninge-ntruna - ninsoare deasă, ninsoare repede, ninsoare grea, ninsoare bogată, stăruitoare, neîntreruptă, din plin, din dăstul! Iar barometrul s-a-ntors pe dos, aproape să nu mai aibă unde merge d-a-ndărătele: dacă mai coboară două milimetre, plesneşte, se rupe aţa!" Dar înainte de acest accident care "ustură", Caragiale visează din nou şugubăţ la vremuri mai bune, parodiind descrierile romanţioase ale unui Berlin feminin "nobilă şi inoţentă mireasă din poveşti, adormită în vraja baghetei unei vrăjitoare dacă putem să ne exprimăm astfel". Conştient de sonoritatea masculină a numelui capitalei germane, autorul vede oraşul dormind "învălit într-un linţoliu alb, dar rece, visînd cu dor un Făt-Frumos Aprilie sau pe frate-său Mai şi mai june etc..." Şi cum e vremea în mai, mai exact pe data de 25 mai? "Oribil de frumoasă. Senin! Uscat! Praf!!! Soare!!!! Ţipenie de nor nu se vede! Ne uscăm de tot! Dacă mai ţine aşa încă o săptămînă, arde toată iarba din parcuri şi nu mai avem ce fuma. Se-nchid fabricile de ţigarete turceşti." În 1910, între 15 şi 28 iulie, aflat la Travemünde, Caragiale îi scrie lui Paul Zarifopol: "Aici la Baltica, după cîteva zile de ploi straşnice, avem în sfîrşit vreme strălucitoare." Caragiale nu-şi punea problema cine va cîştiga competiţia restabilirii echilibrului climei terestre: homo oecologicus sau homo oeconomicus. Capriciile vremii intrau în categoria firescului, deşi stîrneau mirare şi asociaţii de idei dintre cele mai neaşteptate. Şi oricît de imaginativ ar fi fost "vecinic doritor de alte orizonturi", este puţin probabil ca maestrul să-şi fi putut închipui că strănepoţii săi de la Berlin vor transforma conştiinţa ecologică într-o ideologie morală, riscînd să devină fanatici... "Ce va să zică influenţa mediului!" Rodica Binder este jurnalistă la Deutsche Welle, Bonn.