Memoria din lumea secretă

La senectute, în perioada 1964-1989, Graham Greene a ținut un jurnal de vise cumulînd peste 800 de pagini, din care s-a decis, pe patul de spital, în 1991, să publice o selecție, testamentarul volum apărînd în 1992, deja postum. Proiectată cu presentimentul unui atac cerebral iminent, onirografia fusese inițial denumită The Night Life of a Sexagenarian. Evident, față de acest titlu, cel ales pentru versiunea tipărită, și anume A world of my own. A dream diary (Alfred A. Knopf Canada, [Toronto], 1992), ne pare cuminte, dar mai comprehensiv.

Mai întîi, Greene își anunță hiperindividualismul încă din titulatura cărții, semnînd un pact oniro(bio)grafic deja de pe copertă: după o formulare cu adjectiv posesiv (A world of my own), urmează un subtitlu ce vine să atenueze din subiectivismul inerent prin adăugarea unui articol nehotărît (A dream diary). Apoi, avem de-a face cu o veritabilă criptografie, visătorul de față considerîndu-și fiecare vis drept cel mai de preț secret. Motto-ul culegerii apare ca fiind ales tocmai în acest sens: „Cei care veghează au o lume în comun, iar cei care dorm se întorc fiecare într-o lume a lor“ – „Fragmentul 89“ datorat lui Heraclit din Efes. Însă, spre deosebire de filosoful presocratic, pentru care lumea secretă nu e neapărat a visului, cît a somnului, prozatorul britanic utilizează cuvîntul „comun“ cu dublu înțeles: acesta trimite atît la colectiv, cît și la ordinar, exhibînd un adevărat complex de superioritate onirică.

Începînd cu datarea, autorul nostru se dovedește narcisiac, alegînd să includă referința numai atunci cînd vrea să lase „pentru propria satisfacție data și anul cînd a avut loc un eveniment neobișnuit sau o întîlnire neobișnuită“. Cum ia întîmplările din vis de bune – în sensul cel mai plin al adjectivului „bun“ –, se joacă mereu cu planurile, explicit, ba chiar asumat lucid-ludic:

„Poate fi confortabil uneori să știi că există o lume care e numai a ta – experiența din această lume, de călătorie, pericol, fericire, nu e împărtășită cu nimeni altcineva. Nu există martori. Nu tu procese de calomnie. Personajele pe care le întîlnesc în ea nu au nici o amintire de-a mă fi întîlnit, nici un jurnalist ori așa-zis biograf nu-mi poate compara relatarea cu a altuia. Cu greu pot fi urmărit penal în baza Legii privind Secretele Oficiale pentru orice incident avînd legătură cu serviciile de securitate. Am vorbit cu Hrușciov la un dineu, am fost trimis de Serviciul Secret să-l ucid pe Goebbels. Nu mint – și totuși, dintre toți martorii care împărtășesc scenele astea cu mine, nu există unul care să poată susține din cunoștințele sale personale că faptele pe care le descriu sînt neadevărate.“

Cu alte cuvinte, Graham Greene trebuie crezut pe cuvînt: a fost cu adevărat acolo… Nici nu se pune problema visului comun, colectiv, împărtășit. Încă o dată, sîntem în plin narcisism auctorial, deși analizăm un romancier catolic înalt modernist. Acesta dă mereu impresia că notează faptul visat ca și cum ar fi vorba despre niște evenimente reale, petrecute în realitatea reală, dintr-o convingere tipică tuturor onirografilor ce se respectă: visele sînt cel puțin la fel de trăite ca viața la comun. Autorul induce astfel o stare de incertitudine care ne aruncă în plin fantastic: de la un punct, nu mai poți face diferența între cele două lumi, pentru că ea nici nu există.

Greene își redactează volumul necronologic – în bună parte nedatat, în ordinea bunului plac –, reorganizînd temporal și clasificînd tematic materialul visat: de la personalități întîlnite la travaliu al scriiturii și animale cuvîntătoare, fără vise erotice și fără coșmaruri (cînd totuși apare, frica se combină cu sentimentul aventurii și cu plăcerea, într-un soi de masochism oniric, specific unui bărbat maniaco-depresiv, cum se știe c-a fost romancierul). Majoritatea viselor sînt din primul an de consemnare, modele, probabil, conținînd in nuce tot restul. Despre darul de a și le aminti foarte clar, cu detalii precis reținute, visătorul a mărturisit o posibilă cauză în prețiosul amănunt că începuse să țină jurnal de vise cînd, adolescent, a urmat o psihanaliză. Într-adevăr, mecanismul transpunerii adulte ne dezvăluie un onirograf cît se poate de serios: hîrtie și creion la căpătîi, cuvinte-cheie mîzgălite cu ochii pe jumătate închiși la intervale neregulate, de cîte patru-cinci ori pe noapte, reconstituire matinală, transcriere pe curat. În plus, volumul publicat reprezintă un al doilea palimpsest, la trecut, pentru că pînă la urmă vorbim despre memoriile unui muribund, cu episoade legate într-un continuum specific autobiografic. Așadar, onirografia devine onirobiografie. Nu avem aici doar o selecție, prin care de fapt sînt aranjate niște pasaje heteroclite, ci mai ales o rescriere, un hipertext propriu-zis, acut literaturizat. Nu visul e descifrat, ci scriitura sa.

O particularitate persistentă la acest autor este hipermemoria insinuată în visele transpuse. Nu doar că se întîmplă ca subiectul să își noteze visul intraoniric și hipotextual – fenomen pe care visătorii lucizi cu experiență trebuie că-l cunosc bine –, dar, mai mult, își amintește în vis un alt vis. Iar dacă visul ține generic de trecutul imediat, în sensul că re-prezintă resturile diurne recente la modul deghizat, înseamnă că un vis din trecutul unui alt vis pune trecutul în abis, făcînd loc unui trecut în trecut. Altfel spus, intrăm în regimul hipertrecutului:

Trecut 2 ← Trecut 1 ← Prezent

(visul amintit acolo ← visul consemnat aici)

Un exemplu acum. Terminal, Graham Greene își dezvăluie, fără drept de apel, teama de extincție, relatînd un vis rememorat în altul:

„Încep prin a povesti un vis al meu care mi-a sugerat că există o viață de apoi pentru cei care cred în ea. În vis, fusesem conștient de oameni pe care îi iubisem, care m-au chemat să mă alătur lor. Însă, din lipsa mea de credință, alesesem extincția. Un con negru imens, ca un stingător de lumînări, avea să fie coborît peste capul meu.“

Pînă atunci, să fie într-un vis bun!

Ovidiu Komlod este poet și prozator. Cea mai recentă carte publicată: noapte-lumină, poeme, Casa de Editură Max Blecher, 2017.

Foto: Graham Greene (wikimedia commons)