La stînga sau la dreapta?

13 aprilie 2022   Caleidoscopie

Într-o carte pe care am tradus-o anul trecut, dar nu e publicată încă, Mijn brein denkt niet, ik wel (literal „Nu creierul meu gîndește, ci eu”), medicul și neurofilozoful olandez Arie Bos spune: „Dacă cineva îți arată o mișcare pe care nu ai mai făcut-o vreodată, îți vine mai ușor să o imiți dacă îți scoți intelectul din funcțiune decît dacă te-ai gîndi cum să o faci. Știm toți asta încă de pe vremea cînd am învățat sporturile pe care le practicăm în prezent”. Talentul nostru de a-i imita pe ceilalți e remarcabil, e înnăscut și stă la baza oricărei învățări (cum mergem, cum vorbim, cum ne exprimăm emoțiile), spune autorul, aducînd ca argumente cele mai noi descoperiri privitoare la rolul, în acest proces, al neuronilor-oglindă (despre care am scris, cu detalii, în „Gîndire și baze neurale“).

Neuronii-oglindă, baza transmiterii cunoștințelor între oameni, sînt produși prin interacțiune directă, inclusiv la vîrsta adultă. Din moment ce orice bebeluș imită mișcările mîinilor și gurii celor din jur, se presupune că ne naștem cu un oarecare număr de astfel de celule, care crește proporțional cu gradul de interacțiune umană. În cazul vorbirii, experții în neuroștiințe cred că, prin gîngurit și bolboroseală, micuțul ar asocia inconștient  „sunetele pe care aude că le scoate cu programul motor al mușchilor gurii și gîtului pe care îi folosește cînd produce sunetele respective”, proces care ar duce la „constituirea unei rețele de neuroni-oglindă care îi va permite copilului să imite mai tîrziu sunetele emise de părinți”. S-a descoperit recent că aria lui Broca e plină de neuroni-oglindă. Situată în partea inferioară a cortexului motor din lobul frontal al emisferei cerebrale stîngi, această zonă e instrumentală în formarea limbajului (dar e rezervată și gesturilor, ceea ce explică de ce gesticulăm cînd vorbim!). În ea și în cealaltă arie, a lui Wernicke, implicată în înțelegerea limbajului, cercetătorii se așteptau să găsească sediul „instinctului” limbii. Deși Noam Chomsky, prin ipoteza Gramaticii Universale (îndrum aici cititorul către un articol anterior, intitulat „Gramatica Universală“), combate ideea imitației ca procedeu prevalent de achiziție a limbii materne, Bos spune: „Pare tot mai mult că învățăm să vorbim prin imitație, lucru care cere neapărat atenție și motivație – pe care copiii le au din plin în mod natural, pentru că au un interes vital să învețe ce le spun părinții”.

Bos e de părere că toate acestea ar contrazice perspectiva limbajului ca instinct, susținută de Noam Chomsky și de alți titani ai lingvisticii și psiholingvisticii, printre care Ray Jackendoff și Steven Pinker. Primul spune: „Copiii caută limbajul”. Al doilea are o carte intitulată chiar așa, The Language Instinct. Din acest unghi, omul ar avea o predispoziție către comportamentul verbal; un impuls, o motivație înnăscută, în linie cu somnul, hrănirea sau reproducerea organismului viu. Dar neurologia și studiile imagistice ar confirma că ariile dedicate limbii, din emisfera stîngă, nu îl acoperă. Psihiatrul britanic Iain McGilchrist, despre cartea căruia am scris de curînd, spune: „...limba referențială, cu vocabularul ei uriaș și sintaxa sofisticată, nu izvorăște din dorința de comunicare (...). Dorința de a vorbi nu vine din aria lui Broca, unde își are originea actul motor al vorbirii. Acest lucru se vede clar din faptul că pacienții cu leziuni în aria lui Broca par de obicei disperați să comunice. Nu, ea vine din cortexul cingular anterior, o regiune situată mai adînc, profund implicată în motivația socială. Cei care au leziuni aici prezintă mutism akinetic – lipsa dorinței de a comunica, în ciuda funcției vorbirii intacte. Acest lucru întărește concluzia că vorbirea e un act fundamental social”.

                                                      Iain McGilchrist (wikimedia commons)

Date recente din neurologie demonstrează că ariile Broca și Wernicke pot chiar să lipsească cu totul, și vorbirea tot să apară: în literatura de specialitate există descrise multe cazuri, printre care cel al unei fetițe de trei ani din Olanda, fiică de emigranți turci, a cărei jumătate cerebrală stîngă a fost extirpată în întregime, la vîrsta de trei ani. Cînd a împlinit șapte ani era deja fluentă în olandeză și turcă. Relevanța acestor informații pentru discuția de față este aceea că, din moment ce limbajul reușeste să se lateralizeze oriunde găsește spațiu cerebral disponibil, ar trebui să arătăm aceeași flexibilitate în judecată: dacă limba e un instinct, atunci e unul de tip superior, nu deservește simpla supraviețuire, are o finalitate diferită de celelalte și poate nu ar trebui să nu conteze atît de mult faptul că nu își are sediul în ariile Broca și Wernicke, cînd ea însăși nu se „împiedică” de faptul că i-au dispărut „teritoriile”. Gîndirea binară – natură versus cultură – este prea rigidă ca să explice complexitatea comportamentului verbal, care în mod clar e o combinație între cele două, iar delimitarea lor (Cît e una? Cît e alta? Cînd începe una? Cînd începe alta?) e o sarcină iluzorie. Ar fi mai bine să acceptăm că, în toată această poveste, creierul e doar un instrument dirijat de un alt tip de forță, care își duce la îndeplinire planul cu ajutorul culturii.

Cultura, interacțiunea cu mediul ne condiționează biologic din viața intrauterină, pregătindu-ne pentru limba vorbită încă de atunci: se știe de mult că un nou-născut recunoaște vocea mamei și distinge limba maternă de alte limbi (mai ales vocalele). Studierea unor trăsături care ne impregnează fiziologia și pe care le regăsim atît în limbă, cît și în muzică și dans, scoate la iveală lucruri remarcabile despre specia umană. Astfel, în volumul Secrets of the Human Body, autorii –   frații gemeni Chris și Xand van Tulleken și Andrew Cohen – descriu experimentele pe care Reyna Gordon și echipa acesteia le fac la Universitatea Vanderbilt (din Nashville, Tennessee), cu scopul de a evidenția strînsa legătură dintre facultatea limbajului și ritm. Cînd bebelușilor aduși în laboratorul de cogniție muzicală li se pune muzică ritmată variat, toată lumea începe să se bîțîie, străduindu-se – cu mai mult sau mai puțin succes – să țină ritmul. Reacția e instinctivă, marcînd o abilitate înnăscută considerată universală. Mai mult: la fel cum capacitatea de a vorbi este exclusiv umană, tot așa numai omul (spre deosebire de cimpanzei) e în stare să răspundă flexibil și previzibil la schimbarea de ritm. Se crede că acest fenomen, numit „aliniere în fază”, este expresia unei abilități strîns legate de capacitatea creierului de procesare a limbajului. Cortexul auditiv începe să funcționeze în a 24-a săptămînă de viață intrauterină, iar primul lucru perceput sînt bătăile inimii mamei, moment-cheie în procesul de învățare a limbii materne. Cercetătorii sînt de părere că familiarizarea cu ritmul ne ajută să facem față complexității limbajului, să prezicem ceea ce urmează să fie spus și astfel să înțelegem mai bine un mesaj: percepția ulterioară a ritmului lingvistic facilitează „automatizarea” procesului de producere și înțelegere a enunțurilor. Interesant, concluziile Reynei Gordon menționează legătura dintre performanța lingvistică și cea ritmică: copiii care țin mai bine ritmul devin și vorbitori mai buni decît ceilalți.

Ritmul dintr-o poezie, dintr-un cîntec, din discursurile noastre are, deci, rădăcini fiziologice. Definit ca „întoarcere periodică a aceluiași fenomen”, ritmul vorbirii face parte, la fel ca ritmul cardiac și respirator, din fenomenele naturii umane, spune foneticianul Al. Rosetti, care continuă: „S-a observat că muncitorii cu brațele, de ex. tăietorii de lemne, își execută munca într-un ritm anumit: loviturile de topor se succed într-o cadență determinată și formează un ritm sonor”. Apoi conchide: „Există tendința subconștientă, la om, de a transforma orice mișcare în mișcare ritmică”. Nu există mișcare fără ritm pentru că omul caută reflex simetria, armonia. Astfel, de la ritmicitate la muzică și dans nu e decît un pas. Iain McGilchrist observă: „Muzica are o natură profund legată de gestică: dansul și trupul sînt implicate pe deplin. Chiar atunci cînd nu ne mișcăm, muzica activează cortexul motor al creierului”. Cînd vorbim și gesticulăm ne sincronizăm instinctiv gesturile cu accentuările din intonație. Dar, mai mult decît atît, unele studii sugerează că între gesturile corporale și limbaj în ansamblul lui există o legătură atît de strînsă (neurofiziologia sintaxei arată că ea pare să fie legată de zone ale creierului implicate în controlul motor ierarhic) încît se poate spune că elementele lingvistice cele mai vizibil formale și logice își au originea în trup și emoții.

Recapitulînd cele de mai sus: implicarea masivă a neuronilor-oglindă în învățarea prin imitație (și empatie – capacitatea de a te pune în locul celuilalt), originea corporală pînă și a celor mai abstracte noțiuni, elementele pe care exprimarea de tip lingvistic le are în comun cu cea de tip muzical și gestual, plus faptul că aceste activități, îndeplinite la nivel cortical, sînt tributare unor structuri cerebrale subcorticale, toate acestea, coroborate, îl determină pe McGilchrist să tragă concluzia că vorbirea este o abilitate (skill) întrupată, învățată prin exemplul personal, a cărei funcție primordială, originară, nu e transmiterea informației, ci a emoției (de aceea el și fixează originea limbajului în muzică, așa cum am arătat într-un articol anterior). El explică apoi cum, în timp, această destinație, care promova non-competitivitatea și colaborarea, a fost deturnată în favoarea celei referențiale – strict utilitară, competitivă, dominantă –, arătînd că diferențele dintre cele două emisfere cerebrale, stîngă și dreaptă, reprezintă, ultimativ, „două viziuni asupra lumii, individual coerente, dar incompatibile una cu cealaltă”. Marea provocare pentru om, dar și pentru societate, este armonizarea lor: nici prea la stînga, dar nici prea la dreapta.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

Mai multe