La ora prînzului

Un septuagenar cu ochelari stă singur la o masă și mănîncă o supă. În jurul lui e multă lume, cuvintele se ridică în aer și restaurantul de provincie elvețiană e din ce în ce mai animat la ora asta a prînzului, cînd lumea iese, indiferent de vremea de afară. Îl privesc și am senzația că seamănă cu personajul animației Up. Aceleași rame groase, aceeași față imobilă, aceeași singurătate calmă, imperturbabilă. Cînd ajung într-un loc nou mă uit atent la oameni, e activitatea mea favorită. E ca și cînd, privindu-i, aș avea acces într-o clădire închisă, pe care încerc s-o explorez.

Doamna Mine, de la Cooco, a adus haine noi la magazinul de vizavi. E subțire, stilată și de-o delicatețe ca de catifea. Vocea ei e ca un ceai cald. O aștept în fiecare zi să treacă strada, cu tava ei aurită de cafea, pe care pune ceștile pentru musafiri. „Am lăsat ușa deschisă”, spune și iese atentă la fiecare pas, de parcă ar păși pe ouă, nu pe piatră cubică, udă de ploaie. Ieri n-a fost la magazin, ci la doctor, și i-am simțit lipsa, am căutat-o din priviri. E aici de 30 de ani, doar patroana cu bijuteria din colț are prăvălie aici dinaintea ei. Măcelarul Costa deschide primul pe Rue du Milieu. Se poartă cu bucățile de carne ca și cînd ar fi cea mai prețioasă marfă din lume. E îmbrăcat într-un tricou negru și vitrina lui roșie strălucește. Îi văd mușchii care se încordează. Secționează, aranjează, leagă. La prînz face pauză de masă, de țigară și de Cola.

Chantal îmi dă o mică hartă și-mi arată locul în care, în perioada asta a anului, au înflorit narcisele. „E o pădure întreagă”, îmi spune. Poetul ei preferat e Gherasim Luca și e artistă. Am vizitat-o la atelier și i-am văzut ilustrațiile și cărțile-obiect de-o fragilitate și o forță incredibile. Citesc Cartea plantelor și animalelor a Simonei Popescu și mi se pare că rimează cu desenele lui Chantal. E o atenție pentru lumea mică, nevăzută, în mișcare, din jurul nostru, pentru care parcă n-am avut ochi pînă acum.

Melanie locuiește în casa dinspre pădure și are o grădină minunată. Îmi plăcea dinainte s-o fi cunoscut. Acum știu și că undeva, la subsol, există un mic atelier în care pictează. Prezența ei discretă devine puternică în portretele pe care le face.

Nu mai cumpăr flori de la piață, culeg direct din natură. Și de la o săptămînă la alta găsesc alte culori, cu care mă întorc și le pun în vază.

Norii de la geamul meu nu sînt niciodată la fel. De-abia aștept dimineața ca să trag perdeaua și să văd ce vrăji a mai făcut natura. Verific și dacă prietenii mei, calul alb și cel brun, au ieșit deja pe cîmp. Cele două pisici vînătoare își văd și ele liniștite de treabă, adică de șoarecii mici, de cîmp.

Nu știam și am dat într-un articol din Lire peste fraza asta a lui Fitzgerald: „Elveția e o țară în care puține povești încep, dar multe se termină”, care face referire, desigur, la faptul că mulți scriitori s-au retras și au murit aici: Joyce la Zürich, Nabokov la Montreux, Borges la Geneva. E ironic, firește. Citesc în altă parte despre Clara Haskil care a reușit să se salveze fugind cu trenul la Geneva. Despre ultima ei perioadă din viață, petrecută la Vevey, a vorbit ca fiind cea mai fericită din viața sa.

E un fel de zen în locuri, în oameni, de parcă ar vrea să țină deoparte orice griji. Asta nu înseamnă că nu există, ci că, cultural vorbind, nu te plîngi, alegi să zîmbești și să zici că totul e bine ca să poți merge mai departe. Uneori mi se pare că sînt singura persoană din orășelul ăsta care se grăbește, se agită. În primele zile, cînd începuse războiul în Ucraina, mi se părea că nu ajunsese vestea pînă la ei. Desigur că toate au un revers și sînt dimineți cînd știrea de prima pagină e cu povești oribile, cu familii cu copii care s-au aruncat de la etaj sau cu un tată care și-a omorît fiul și apoi s-a sinucis.

Mă emoționează obișnuința oamenilor de a intra în cafenele la prima oră a zilei pentru a citi ziarele pe hîrtie. Nu există noțiunea de a-ți bea espresso-ul în oraș fără să răsfoiești presa. Mi-am amintit și că unul dintre lucrurile cele mai de preț pe care mi le-au adus călătoriile în străinătate a fost acesta de a mă raporta altfel la bătrînețe. Nu ca la ceva oribil, ci un lucru normal, demn și asta văd și aici. Nu contează că nu ai bani mulți, că mergi cu cadrul sau că nu vezi bine. Mereu e cineva dispus să te ajute și să te privească ca pe un om, nu ca pe un neputincios.

Sigur că n-ai cum să nu bombăni dacă ajungi la farmacie și ceri un medicament care să nu fie un analgezic clasic și ți se răspunde că nu se poate fără rețetă, oricîte argumente ai fi dispus să dai pentru a-ți pleda cauza. Căci, știm prea bine, nu există locuri și lumi perfecte, ci oameni și ochi care le privesc.

Între timp, căci se apropie de ora 14, restaurantul se golește. Domnul care și-a luat prînzul a plecat și el acasă. S-a făcut liniște și din cînd în cînd se aud zgomotele mașinilor de spălat vase și ale paharelor și farfuriilor strînse de pe mese.