La nostalgica masă a umbrelor...
Mi se întîmplă, mereu mai des, să retrăiesc momente dintr-un trecut care, în loc să se depărteze, mi se apropie, şi, legate de acesta, îmi apar persoane care au însemnat mult pentru mine. Astfel de umbre îmi devin acum mai vii ca oricînd. Sînt, desigur, condiţionat de vîrsta mea actuală, vîrstă care mă împinge cu repeziciune sporită înspre tărîmul celor despre care încerc să scriu cîteva rînduri.
Andrei Pleşu, prieten din anii tinereţii, ne-a amintit recent că la 4 decembrie s-au rotunjit 25 de ani de la răposarea lui Constantin Noica, între timp des ponegrit şi apoi dat uitării. I-a fost, în anii ’70 şi ’80, un apropiat discipol „păltinişist“, după ştiinţa mea, împreună cu Gabriel Liiceanu, Sorin Vieru, Victor Stoichiţă, şi alţii mai puţin cunoscuţi. Temperamental şi profesional foarte diferiţi unul de celălalt, mai toţi aceştia au devenit oameni de frunte ai culturii noastre actuale, precum în Antichitate discipolii lui Socrate. Nu sînt nicidecum ironic: în maestrul lor văd un avatar al marelui Mentor al umanităţii. Rareori am avut asemenea revelaţii. Un omolog, în multe privinţe, al lui Noica îmi apăruse, în timpul studenţiei mele, în persoana filozofului şi elenistului Aram Frenkian. Multă vreme uitat şi acesta, s-a bucurat recent de o frumoasă şi binemeritată comemorare din partea Centrului Cultural Armean şi a Facultăţii de Filozofie. Nu a putut avea discipoli, căci nu era în nici un chip momentul pentru aşa ceva, în anii ’50 şi ’60 ai raiului nostru cel de toate zilele... Ne-au rămas, însă, de la dînsul, în afara multelor studii de filologie – de pildă, Le problème homérique (lansat în traducere cu ocazia comemorării) –, de filozofie sau antropologie comparată – Purusha-Gayomard-Anthropos –, Apollodoros e peri geras (Despre bătrîneţe), un dialog pseudo-platonic scris în greaca veche, precum şi o monumentală monografie cuprinzînd traducerea cu comentariu exhaustiv şi note a operei lui Diogenes Laertios, Vieţile şi opiniile filozofilor. Este o contribuţie neegalabilă pe plan ştiinţific mondial. În 1964, a fost răpus fulgerător de un atac de cord, la 7 dimineaţa, într-un autobuz arhiplin ce-l ducea spre seminarul nostru – Marcus Aurelius... Nu cunosc, din păcate, în ce măsură au fost familiarizaţi unul cu celălalt, Noica şi Frenkian, acesta din urmă fiind mai în vîrstă. Erau pe cît de savanţi, tot pe atît de socratici în comportarea şi ţinuta lor: senini şi echilibraţi, abordabili, întotdeauna gata să intre şi să rămînă pe aceeaşi lungime de undă cu tine, studentul timorat de un autoritarism cotidian fără acoperire intelectuală şi cu atît mai puţin morală. Pagini întregi din Jurnalul de la Păltiniş redau cu fidelă acuitate ce a putut însemna pentru generaţia noastră întîlnirea cu astfel de oameni. Deopotrivă de socratic era şi exteriorul lor: analog faimosului tribon, unicul veştmînt al înţeleptului grec, şi deopotrivă ponosit era lungul lor palton „popesc“, ca şi băscuţa bine înfundată pe cap, cel al lui Frenkian fiind prematur cu totul albit, ceea ce adăuga chipului său fin şi spiritualizat aureola unei nobleţi venerabile. Aidoma lui Noica.
Faptul că insist atît asupra lui Socrate are şi o altă noimă. În anii ’70, ani ai unui încă relativ dezgheţ, s-a putut materializa proiectul ambiţios al lui Noica, secondat de „tînărul leu filologic“ Petru Creţia, proiectul unei traduceri integrale a operelor lui Platon, ce trebuia încredinţată exclusiv unor tineri. Incorigibil optimist (probabil ca şi educatorul atenian), Noica avea ferma convingere că numai cei tineri şi nealteraţi încă de rutina profesională şi socială sînt modelabili în spirit kalokagathic, sînt deschişi faţă de maieutica Ideilor, şi ca atare vor putea avea intuiţia necesară unor buni tălmăcitori ai lui Platon. Prozelitismul său nu putea viza direct decît un cerc restrîns de iniţianzi, în condiţiile în care, oricum, uşile amfiteatrelor universitare erau închise fostului deţinut politic. Un asemenea cerc de tinerei s-a înjghebat, deci, cu misiunea acablantă a unei noi traduceri a lui Platon, Noica sfidînd consensul lumii savanţilor: ceea ce pentru normalul Brotgelehrter însemna încununarea unei lungi şi brave cariere ştiinţifice, dînsul încredinţa unor începători în elenism şi filozofie, cu media de vîrstă încă sub 30 de ani! Am intrat în acest joc al ielelor graţie medierii lui Gabriel Liiceanu, mie revenindu-mi traducerea dialogurilor Gorgias şi Lysis. Cît am asudat şi am tremurat – cînd euforizat de găselniţe fericite, cînd nenorocit de propriile-mi limite intelectuale, lexicale, ca şi de acelea ale limbii materne – este greu de redat. De la vremea apariţiei lor şi pînă astăzi, republicate, traducerile noastre fiinţează încă, poate nu numai faute de mieux. Aşa sper cel puţin... Oricum, din revelaţia substanţei acestor dialoguri mă hrănesc încă şi astăzi. Asupra lucrării mele s-a aplecat, din fericire, însuşi Noica, şi nu pedantul „leu filologic“. A fost pentru mine o experienţă irepetabilă, dar şi neimitabilă în nomadica mea carieră universitară, oricît m-am putut osteni. Dau numai un exemplu de exemplaritate noiciană: deşi el însuşi traducător şi exeget, de mulţi ani, al dialogului Lysis, mi-a încredinţat noua tălmăcire şi comentariul dialogului fără să se ingereze în textul meu, îndreptînd judicios şi cu delicateţe nepotrivirile mele. Cam la aceasta mi s-a limitat frecventarea lui Noica, din mai multe motive. Am plecat din ţară înainte de cristalizarea cercului „păltinişean“, încă mai selectiv, al beneficiarilor exigentei paidei noiciene. Pentru aşa ceva îmi lipsea propedeutica tehnică adecvată, iar prin natura mea, eram oricum refractar faţă de un dirigism paternalist. „Antrenorul extraordinar“ (cum îl denumea Liiceanu) aspira să vadă crescînd o elită cu temeinică şi multilaterală cultură, ajungînd să gîndească autentic şi liber (în sensul heideggerian al noţiunii de Denken). În cazul nostru, curăţindu-se de zgura propagandistic-manipulatorie a societăţii concentraţionare în care fusesem „aruncaţi“ existenţial. În paradigma platonizantă a paideii sale, Noica îmi pare că se întîlnea cu poetul-filozof Stefan George, comparabil şi în privinţa puternicei sale influenţe asupra elitei literare şi filozofice germane la începutul secolului trecut. În cazul lui George, modelarea discipolilor cercului său în spiritul unei originale metafizici a Frumosului şi a unui elitism cu puternice rădăcini nietzscheene se opunea crescîndei barbarizări politice a Germaniei anilor ’20 şi ’30. Şi roadele educării întreprinse de cei doi mentori sînt comparabile: în ambele situaţii s-au cristalizat pepiniere ale antitotalitarismului, aş zice anti-rinocerismului, grupînd, în cazul lui George, personalităţi ca Friedrich Gundolf sau Friedrich Wolters. Tiranicidul Schenk von Stauffenberg i-a fost discipol apropiat, hrănindu-se din substanţa morală a gîndirii maestrului, ca şi Wolfram von den Steinen, filolog şi filozof al culturii (Homo caelestis), ca şi însuşi Walter Benjamin. Din cercul apropiaţilor lui Noica făceau parte Ion Pillat, Păstorel Teodoreanu, Nicu Steinhardt, Ion Negoiţescu ş.a. Tîrziii, dar foarte apropiaţii săi discipoli, gînditorii Liiceanu şi Pleşu au ştiut să se opună subversiv sistemului, mai întîi dinăuntrul acestuia, după „ruperea lanţurilor“ întreprinzînd public disecarea lucid-consecventă, fără menajament, a mecanismului teroarei şi pervertirii sistematice fabricate de un totalitarism mai întîi importat, apoi autohtonizat în cursul „anilor lumină“.
Evocarea, cu amărăciune şi pesimism, de către Andrei Pleşu a ponegririi pînă la absurd a lui Noica, de la incriminarea de „neaoşism“ şi „protocronism“ pînă la cea de „ceauşism“, îmi pare a avea unele implicaţii mai puţin evidente. În fond, dacă este să i se impute ceva lui Noica, aş zice atunci orbirea faţă de legionarism, oricum curînd dezisă, comună însă cu a atîtor altor intelectuali interbelici. Detractarea lui Noica se poate datora unei răuvoitoare ignorări a valorii sale, potrivit metehnei cîrcotaş-snobiste a cvasi-intelectualului nostru. Am impresia însă că, în principal, intenţia multor detractori este de a lovi, prin ricoşeu, în notorii săi discipoli, aflaţi actualmente în colimatorul celor de teapa de mai sus – vîrstnici, dar şi tinerei, deci încă mai lătrători: aetas peior pessimam tulit.
Ca să mă întorc la imaginea lui Noica, era detectabilă într-însul năzuinţa refulată, mai cu seamă din considerente de prudenţă politică (bietul de el, trebuia să sufle şi-n iaurt!) de a ieşi din însingurarea socratică. Aceasta răbufnea cîteodată în pateticul deziderat de a se contopi cu lumea de care tot voia să fugă, în dorul de „a îmbrăţişa cuprinzător ce m-a îmbrăţişat“ (Jurnalul de la Păltiniş, p. 128). Cred că se poate identifica în mentalitatea sa o certă opacitate faţă de feminin, audibilă în spontane accente patriarhaliste. Cred că ceea ce a lipsit „păltinişenilor“, aidoma şi „George-nilor“, a fost o Diotima şi, mai mult încă, o Hannah Arendt, companioană de drum. În ceea ce mă priveşte, eram, în anii aceia, în căutarea nu a unui Socrate redivivus, ci mai degrabă a unei Diotima pe care am trăit-o, în decursul celor zece ani (1966-1975) petrecuţi ca asistent universitar la Catedra de Literatură Comparată din Bucureşti, în persoana profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, cea supranumită şi de outsiders Doamna Zoe, cu respect şi veneraţie. Avea acuitate şi combativitate amazonică, aş zice, asemenea unei Hannah Arendt, însă sub profilu-i energic de medalie, dantesc, se ghicea uşor multă căldură şi afectivitate.
Cu o generaţie mai tînără decît Noica, în anii tinereţii a avut de învins, cu greu, un dublu handicap. Ca femeie foarte ambiţioasă, era a priori inferiorizată într-o societate vîrtos machistă, în ciuda frumoaselor principii afişate. Ca fiică de general şi cu un soţ cu trecut politic, avea origine cu totul „nesănătoasă“. A avut o cultură cel puţin la fel de solidă ca Noica, dar mai diversificată, fiind receptivă faţă de arta modernă şi de gîndirea orientală. În plus, era foarte elocventă, cu o priză enormă chiar asupra unui public neinstruit. Profund creştină, a trebuit să-şi calce mult pe inimă ca să se flexibilizeze într-atît încît să ajungă, în anii de început ai unui ceauşism ce promitea o deschidere de genul primăverii pragheze (Dubcek, svoboda!), membră a Comitetului Central, iar în 1970 membră a delegaţiei române la ONU. Aşa cum observa însuşi Noica, a fost o perioadă în care intrarea în partid echivala cu cea în sindicat. A făcut-o şi Doamna Zoe, ca alţii, cu zecile de mii, printre care m-am numărat şi eu, din credinţa că, fiind imposibilă răsturnarea regimului ce părea illo tempore, eternizat graţie „şah-pat“-ului dintre marile puteri, alternativa nu putea fi decît speranţa schimbării sale treptate, îndulcirea într-un „comunism cu faţă umană“. A fost, desigur, un progres iluzoriu, prilejuit de schimbarea macazului de către ceferistul Gheorghiu în 1963, scurt timp după crunta teroare dezlănţuită de un regim înspăimîntat de Revoluţia ungară din 1956. Şi totuşi, în 1968, au fost şanse reale ca lucrurile să se fi petrecut altfel! Acestea sînt fapte pe care mulţi din generaţiile bătrîioare le refulează (pace Liiceanu) sau le răstălmăcesc. Cei mai tineri o fac, pare-se, din ignoranţă sau neghiobie (pace Herta Müller). Mă întreb cui i-ar fi folosit dacă, „indignîndu-se“ în anii ’50, un Mihai Ralea, un Atanase Joja sau George Călinescu ar fi putrezit, deopotrivă cu atîţia alţii, prea mulţi, la Sighet sau la „Canal“? Dacă şi Doamna Zoe sau Romul Munteanu s-ar fi „indignat“, la începutul anilor ’60, ar fi avut soarta colegului Edgar Papu: tîrît, de la o zi la alta, de uneltele regimului, din amfiteatrul unde-şi termina cursul în aplauze, în temniţă, urmată de o lungă ostracizare. Studenţi fiind, am fi avut parte, în cel mai bun caz, exclusiv de învăţămîntul unor mediocrităţi ca Venera Antonescu sau Cornelia Comorovschi. În cel mai rău, disciplina noastră „subversivă“ s-ar fi topit graţie unei eficace cure de proletcultism à la Mao sau Kim Ir Sen, aşa cum şi a dorit-o geniul Carpaţilor, dar n-a putut-o realiza, tocmai pentru că „comunismul cu faţă umană“ prinsese rădăcini chiar şi la noi. Într-o atare conjunctură, Doamna Zoe a jucat un rol primordial, ce s-a dat, din păcate, uitării. Mă refer, mai întîi, la curajul arătat în momentul în care, avînd temporar invulnerabilitate şi o poziţie politică relativ forte, a putut face mult bine pentru cultura română, şi nu mai puţin pentru oameni. Trimiţînd o sumedenie de oameni la studii în Occident, dezvăluind cazuri flagrante intrauniversitare de impostură sau lichelism politic şi luînd apărarea victimelor – Alexandru Ştefănescu ne-a dat o mărturie mişcătoare în acest sens. Sub „ferula“ Doamnei Zoe, ne permiteam să tratăm Biblia pe îndelete în cadrul cursului de literatură comparată. La examen, unei studente mirate: „La ce să citim noi Biblia?“, dînsa i-a replicat fulgerînd-o: „Pentru că noi de acolo venim, noi nu atîrnăm în vînt!“ Asta într-un timp în care simpla scăpare, de către un crainic radiofonic, a cuvinţelului Crăciun, cred că pe 25 decembrie 1970, l-a costat caterisirea, cu un scandal monstru. În prelegeri sau în desele luări de cuvînt publice, nu pregeta să recurgă la metafore biblice cu adiere misionaristă, vorbind de pildă de „confesionalul conştiinţei noastre“, de faptul că noi, intelectualii, trebuie să ne considerăm „sarea pămîntului“. Involuntar, îmi vine în minte sudalma grosolană a lui Lenin: „intelighenţia este c…..tul naţiunii!“, pentru a măsura mai bine gradul de strivire a spiritului uman în cei ’70 de ani de totalitarism roşu, cel brun fiind cu nimic mai prejos.
Pentru dogmaticii marxişti, eram o disciplină subversivă, pentru că eram „cosmopoliţi“ şi „nostalgici“ ai Occidentului şi pentru că evitam sociologizarea vulgară; contam, în schimb, ca diletanţi pentru corifeii filologiilor tributari pozitivismului de tip lansonian ce se pierdeau în chiţibuşuri analitice, cu precădere în considerarea autorilor minori. Este vorba, de fapt, de o eternă competiţie între provincialism şi universalism literar, în care din păcate înving de regulă cei dintîi, şi asta nu numai la noi. Comparatismul, în majoritatea universităţilor occidentale, se limitează la punerea în balanţă a autorului X sau curentului Y din Franţa cu omologii respectivi – sau din Germania, sau din Italia ori din America, însă nu laolaltă. Ce a putut fi înainte, după sau altundeva nu contează, iar cunoaşterea şi uzarea unei a doua limbi de cultură atestă suprema calificare profesională; de la două limbi în sus eşti discalificabil. Este o mentalitate care cîştigă mereu teren şi în actuala universitate românească, în care se impune, ca limbă de cultură, o engleză foarte modestă.
Demnă urmaşă a marelui om de cultură Tudor Vianu, ca şi alţi mai tineri colegi, precum Matei Călinescu, Dan Grigorescu ori Sorin Alexandrescu, Doamna Zoe concepea literatura comparată ca o „plimbare pe culmile“ creaţiei literare mondiale, ca iniţiere în valoarea artistică a capodoperelor, cu înţelegerea iradierii acestora în spaţiu şi timp, ca orientare în diacronia marilor curente şi şcoli de creaţie şi critică literară: începeam cu Homer şi cu Biblia, terminînd cu romanul postmodern, în decursul a 6-7 semestre de predare, după sistemul sovietic (vsemirnaia literatura): nu tot ce ne-a venit de acolo este de aruncat. Învăţămîntul nostru consta în patru cicluri structurate cronologic, în afara seminarelor speciale din ultimul an. Ca asistent al Doamnei Zoe, acopeream materia Antichităţii, Evului Mediu şi Renaşterii. Dînsa avea o profundă şi empatică cunoaştere a spiritualităţii medievale, ceea ce mi-a stimulat enorm interesul pentru latina medievală, disciplină practic ignorată la noi pînă la receptarea faimoasei Literatura europeană şi Evul Mediu latin a comparatistului E.R. Curtius. Reeditată în Occident cam de zece ori, după prima sa apariţie în 1948, cartea a putut fi tradusă şi la noi prin 1970, exercitînd un durabil impact. Influenţa Doamnei Zoe şi lectura lui Curtius au fost hotărîtoare pentru alegerea pe care am putut-o face, mai tîrziu, în Occident, de a mă „re-forma“ ca latinist comparatist cu Schwerpunkt în Evul Mediu. Ambianţa de mare densitate şi diversitate intelectuală în care m-am aflat la Bucureşti, în anii de studiu şi de început de carieră, durabila influenţă îndeosebi a celor trei personalităţi evocate au decis, fără îndoială, sensul formării mele, odată proaspăt ieşit din îngustimea filologiei clasice. Printr-un noroc – care nu mi-a surîs nicidecum totdeauna – am putut să-mi continui în Occident activitatea aleasă. Fără entuziasm şi diminuat, nu numai sufleteşte... Momentele resimţite de mine ca împlinire profesională au fost sejururile efectuate, după 1989, ca Gastprofessor, în Germania estică, în Cehia şi mai cu seamă în ţară, singurul loc unde m-am putut simţi reîntregit, din păcate numai pentru scurt timp...
La capătul acestei lungi şederi la masa umbrelor sfinte, îmi parvine, ca în transă, mesajul lor comun, pe care-l transmit prietenului Andrei, împreună cu o adiere de optimism: Non omnis moriar!
Alexandru Cizek este clasicist. A fost asistent la Catedra de Literatură Comparată a Universităţii Bucureşti pînă în 1975. După ce a plecat din ţară, a lucrat la Institutul de Limbi Romanice al Universităţii din Groningen, la Facultatea de Litere a Universităţii din Pau (Franţa) şi la Institutul de Latină al Universităţii din Münster. A publicat, între altele, Alexander bifrons. Le Roi et le Sage. Etudes sur la légende d’Alexandre le Grand de l’Antiquité au Moyen Age, Clermont-Ferrand, 1997.