Ion MARIN: "Nu fac meseria asta pentru aplauze" - interviu

Ion Marin dirijează la Metropolitan Opera House o nouă serie de spectacole cu opera lui Giacomo Puccini, La Rondine, un succes comentat şi subliniat de toată presa muzicală new-yorkeză.

Cînd aţi avut certitudinea că vocaţia dumneavoastră era dirijatul?

Sincer, nu mă aşteptam să începeţi chiar de la calendele greceşti...

Consideraţi că a trecut chiar atît de mult timp de la acel moment?

Aproape patru decenii. Un cronicar de aici, din New York, scria tocmai zilele trecute despre mine că sînt unul dintre dirijorii veterani de la MET şi are dreptate. Am debutat aici în 1994, iar dirijat fac din anii ’80.

Dar cînd a fost momentul acela clar, de hotărîre maximă şi certitudine că dirijatul avea să fie meseria dvs.?

Devreme. Destul de devreme. Dar mai întîi am dorit să scriu muzică, deci direcţia a fost către compoziţie şi doar ceva mai tîrziu, cînd am început chiar să compun, s-a născut pasiunea dirijatului. Pe la 14-15 ani ştiam însă că ceea ce vreau să fac era să dirijez.

Debutul dvs. dirijoral a fost unul dintre cele mai aplaudate în România anilor ’80. Cît de mult au contat aplauzele de atunci în decizia dvs. de a merge mai departe spre o carieră de dirijor?

În general – şi asta pot să o spun cu experienţa de acum – aplauzele publicului sau ale criticilor nu înseamnă întotdeauna că ai făcut un concert foarte bun. Mai importantă este reacţia orchestrei cu care lucrezi. Orchestra este primul public şi, cu siguranţă, reacţia ei este pentru mine termometrul cel mai just. Personal, eu nu fac meseria asta – n-am făcut-o niciodată! – pentru aplauze. Ar fi prea simplu. În fond, aplauzele se mai pot şi comanda... Aşa că nu ele m-au făcut să-mi urmăresc steaua, ci mai degrabă ceea ce s-a întîmplat şi era scris printre note, emoţia pe care am realizat că sînt în stare s-o creez şi s-o transmit apoi, cu ajutorul orchestrei, publicului. Toate, adunate, mi-au dat certitudinea că acesta era drumul meu.

Pentru dvs. adevărata confirmare vine de la orchestră?

Da. De fapt, adevărata confirmare o ai atunci cînd, percepînd liniştea din sala de concert sau de spectacol, realizezi că produci o anumită calitate a ascultării. Şi vorbesc despre emoţia pe care muzica o generează şi care se transformă într-o calitate a ascultării, cu totul alta decît cea de fiecare zi. Mai precis, e ca o transmutaţie alchimică: se trece de la „a auzi“ la „a asculta“, timp în care conştiinţa se mută de pe un palier fizic pe un palier metafizic.

Dacă certitudinea că aţi făcut un concert bun vă este dată de liniştea în care s-a desfăşurat concertul, de calitatea audiţiei, prin urmare, dvs. ştiţi înaintea oricărei reacţii a publicului dacă a fost sau nu o seară reuşită?

Asta e obligatoriu, bineînţeles. Ce este dirijorul? Este cel care generează fizic muzica – pe de o parte, şi garantul calităţii – pe de altă parte. Sau încerci să fii garantul calităţii. De aceea, trebuie să-ţi fii întotdeauna primul critic. Şi acesta a fost, de altfel, unul dintre lucrurile pe care le-am avut confirmate foarte, foarte devreme, de către Herbert von Karajan, care spunea: „Să nu citeşti vreodată o cronică de la un concert, pentru că cel care trebuie să ştie cel mai bine cum a fost concertul eşti numai tu şi nimeni altul.“ Şi are dreptate: pot exista cronici extraordinare la nişte concerte pe care tu, ca dirijor, să le consideri mai puţin izbutite – şi atunci nu-ţi folosesc la nimic, aşa cum pot exista cronici mai puţin elogioase la un concert pe care tu ştii că l-ai reuşit şi în care ai dat absolut tot ceea ce se putea da – şi iarăşi este inutil. Deci, sfatul lui Karajan e într-adevăr just.

Dacă numai dvs. ştiţi asta, care au fost cele mai bune momente din cariera dvs.?

Acum, n-aş vrea să sune lipsit de modestie, dar să ştiţi că sînt foarte multe. Iar în al doilea rînd, tendinţa asta către bilanţ, eu nu am avut-o niciodată şi o consider mai mult o curiozitate jurnalistică sau o necesitate de biograf...

...la care, deocamdată, nu vreţi să vă afiliaţi.

Nu prea. Pe de altă parte, să nu uităm că noi retrăim acelaşi concert de cîteva ori şi că prezentăm acelaşi program muzical în cel puţin cinci-şase seri la rînd. De cele mai multe ori, serile sînt din ce în ce mai bune. După care trebuie să te desprinzi şi să lucrezi pentru următorul angajament. Şi nu te mai gîndeşti la ce a fost. Abia cîteodată îţi aduci aminte de un concert sau altul. Mie mi se întîmplă să-mi amintesc de un anumit concert, atunci cînd într-o repetiţie testez acustica unei noi săli cu o lucrare care n-are absolut nimic de-a face cu concertul în cauză. E foarte interesant. Atunci îmi revine emoţia unei anumite seri din trecut, din cu totul altă parte, cu o altă orchestră. Dar altfel, privesc întotdeauna spre viitorul program, viitorul concert.

„Nu sînt decît un muzician“

Care sînt reperele după care vă măsuraţi, din cînd în cînd, succesul prezent?

Pot să vă citez cîteva vîrfuri ale carierei mele, desigur, dar consider că fac ceva artificial. De exemplu, spectacolele cu opera Ariadna la Naxos de Richard Strauss de la Teatrul Metropolitan din ’94, cu Jessie Norman, reprezintă unele dintre cele mai frumoase spectacole pe care le-am făcut în cariera mea; sau spectacolele cu opera Manon de Massenet de la Scala, din 2006, în regia lui Strehler; Nunta lui Figaro de la Viena, concertele de la Filarmonica de la Berlin...

Aţi început enumerarea cu un spectacol de operă. Ştiu că primii ani de carieră i-aţi petrecut la Staatsoper din Viena. A rămas de atunci muzica de operă repertoriul dvs. preferat?

Ceea ce iubesc eu este „cîntul“...

Cîntul vocal?

Nu numai. În concepţia mea, şi instrumentele cîntă. Şi exact asta încerc în simfonicele mele: să fac instrumentele să cînte. Sînt sigur că mă înţelegeţi mai bine decît alţi jurnalişti străini, avînd avantajul limbii române, care foloseşte – spre deosebire – de alte limbi, acelaşi verb şi pentru „cîntul“ instrumental, şi pentru cel vocal. În sensul acesta, cîntul instrumental devine o muzică „executată“ în manieră sensibilă – extrem de sensibilă – care face să participe întreaga fiinţă. Şi acesta este lucrul pe care îl caut şi pe care încerc să-l fac eu ca dirijor. Aşa că, oricît vi se poate părea de ciudat, eu nu fac o diferenţă între simfonic şi operă.

De fapt, cam toate simfoniile sînt nişte opere fără cuvinte şi fără mişcare scenică – şi urmăresc în aceeaşi măsură un anumit parcurs al emoţiei muzicale. Nu, nu pot să spun că prefer teatrul muzical în locul concertului simfonic. Teatrul de operă este extraordinar, însă are întotdeauna o doză de hazard, în special în ultimii 10-15 ani, în care calitatea „făcutului“ de muzică nu este întotdeauna garantată. Şi atunci, trebuie să ştii să spui „nu“, atunci cînd lucrurile nu sînt sau ai senzaţia că nu sînt ceea ce trebuie, şi să alegi foarte atent cu cine urmează să lucrezi. Pentru că eu nu sînt decît un muzician. Nu sînt director de teatru şi nici planificator de stagiuni; iar ceea ce mă interesează pe mine este ca prin spectacole de operă să ajung să fac acea formă sublimă de muzică în context teatral. Şi asta nu e întotdeauna cel mai uşor, atunci cînd în ecuaţie apar regizori de operă, cîntăreţi, scenografi.

Poate că exigenţa mea este exagerată, dar nu pot să lucrez decît avînd siguranţa că nimeni nu stă în calea felului meu de a înţelege şi a transmite muzica.

Unde aţi avut întotdeauna certitudinea că veţi lucra „în condiţiile“ dvs.?

La MET. Orchestra Teatrului Metropolitan din New York, împreună cu orchestra Filarmonicii din Viena sînt cele mai bune orchestre de operă din lume, la mare, mare distanţă, faţă de tot restul orchestrelor de operă.

Prin ce se disting acestea?

Prin flexibilitate, prin paleta coloristică pe care o au, prin precizie, prin capacitate de concentrare... Adecvarea balansului cu scena sînt, de asemenea, remarcabile. Şi de aceea sînt foarte fericit că sînt în aceste zile la MET, că am revenit. Regăsirea acestei orchestre mi-a produs chiar o mare bucurie. Am regăsit aici instrumentişti care au cîntat cu mine în urmă cu patru ani, cu opt ani, cu 15 ani. Generaţia s-a schimbat, sînt mulţi instrumentişti noi, dar minunata „şcoală“ a Metropolitan-ului a rămas şi funcţionează foarte bine.

În plus, la MET, regiile de operă continuă să fie destul de tradiţionale.

Da. Cu totul paradoxal. Deşi vorbim de un teatru nord-american, foarte progresist în anumite privinţe, regizorii sînt obligaţi aici să respecte muzica, muzicienii şi chiar şi publicul de operă.

Poate tocmai de aceea MET-ul este un punct catalizator pentru cele mai mari nume din lumea spectacolului de operă.

Just.

Sînteţi considerat deja la MET un „dirijor veteran“, după cum spuneaţi că v-a numit de curînd un cotidian, iar asta nu poate decît să vă onoreze. În aceste condiţii, mai aveţi deziderate încă neatinse sau ambiţii pe care încă nu vi le-aţi satisfăcut?

Dumneavoastră ca jurnalist trebuie să mă întrebaţi aceste lucruri. Ştiu. Dar eu nu vă pot răspunde pentru că ştiu că nu m-am mişcat niciodată pe o linie dreaptă şi nu mă voi mişca nici în viitor. Sigur că sînt lucruri pe care doresc să le fac, bineînţeles că sînt – n-aş putea să spun „ambiţii“, ci „lumi muzicale“, lucrări pe care aş vrea să le explorez sau programe pe care vreau să le reiau.

Aţi mers în operă pînă la Richard Strauss. Mergeţi şi mai departe?

Am mers la operă mult mai încolo de Richard Strauss. Am făcut Berg – la Viena – şi destul de mult Britten: două producţii cu Visul unei nopţi de vară la Semperoper din Dresda şi la Copenhaga, Billy Bud la Londra şi la Copenhaga. Dar la operă nu poţi să faci foarte multe planuri dinainte pentru că nu ştii niciodată ce voci sînt – ca să zic aşa – pe piaţă. Eu aş face multe, dar ar fi opere pentru care e foarte greu să faci distribuţia în ziua de azi.

Operă sau concerte preclasice însă nu aţi dirijat niciodată. Nu vă tentează?

Nu, realmente nu.

Vă deranjează faptul că „preclasicul“ a devenit o modă?

E o modă lansată de tot felul de teorii legate de instrumentele aşa-zis de epocă şi, ca orice lucru nou, îşi trăieşte bolile copilăriei. Încă nu-i un lucru care să se fi maturizat, şi atunci e atît de fals, de sofisticat şi de pseudofilologic, încît nu mă atrage deloc. Dar absolut deloc.

Chiar nu ştiu dacă îmi doresc acum ceva anume. În toate casele mari de operă am dirijat – şi nu o dată, marile orchestre din lume le-am dirijat şi le dirijez în mod repetat, am făcut şi integrala simfoniilor de Mahler, şi integrala poemelor simfonice de Strauss, am făcut toată creaţia simfonică a lui Ravel, toată a lui Debussy... În plus, am ieşit de mult din zona de statistică şi din etapa de strîns diplome. Nu mai colecţionez, ci, efectiv, încerc să mă bucur de ceea ce am, şi bucuria asta încerc s-o transmit mai departe publicului.

interviu realizat de Luminiţa ARVUNESCU