Întotdeauna tu, niciodată eu sau despre violența invizibilă

Atunci cînd sîntem într-o relație de orice fel, fie că e de iubire, fie că e prietenie, fie că e una profesională, și avem sentimentul că trebuie să mergem în vîrful picioarelor s-ar putea să fim victimele fenomenului de „gaslighting”, adică o formă de violență psihologică invizibilă. Termenul de „violență psihologică” este intrat de puțini ani în vocabularul colectiv și conștientizat ca fenomen care se petrece și la care am fost și sîntem expuși fără a ne da seama. Același lucru se petrece și cu cel de gaslighting. Ne este încă puțin cunoscut la adevărata lui dimensiune și nici nu realizăm cît de răspîndit este de fapt. Informațiile de specialitate au început să pătrundă și mulți dintre noi putem să numim și să înțelegem ce ni se întîmplă. Iar, uneori, cei care-l practică nu sînt conștienți că sînt într-un dezechilibru intern și că îi abuzează pe ceilalți. La baza acestui fenomen poate sta o structură perversă de tip psihopat, care manipulează și răstălmăcește, scoate din context, astfel încît interlocutorul să aibă senzația că nu a reținut și nu a înțeles corect, tiparul cognitiv al acestora este „niciodată problema nu e la mine, ci la ceilalți pentru că nu înțeleg ceea ce spun”. Cel care face gaslight are întotdeauna dreptate, în percepția proprie. Aceste persoane sînt mereu însetate de validarea propriilor percepții, obținînd-o prin forța manipulativă a comportamentelor și cuvintelor,  abuzîndu-l pe celălalt și uzînd de tiparul cognitiv „eu sînt în regulă, toți cei care nu sînteți în acord cu mine nu sînteți în regulă, problema e la voi, niciodată la mine”. Uneori aceștia își construiesc un dialog intern de tip delir în care ei sînt victime și dețin adevărul, iar problema este aceea că ceilalți nu îi înțeleg, le greșesc și nu le sînt recunoscători. 

Structurile de personalitate care funcționează prin acest tip de violență invizibilă nu consideră că greșesc vreodată sau, dacă admit că au greșit, este doar manipulare, nu internalizează cu adevărat mesajul. Urmează un mare „dar și tu ai făcut” cu care aduc în dialog ceva prin care învinovățesc victima. Pentru a avea dreptate, scot din context și răstălmăcesc adevărul încercînd să-l impună cu agresivitate, uneori prin genul de comunicare de tip „mahala”, astfel încît victima acestuia, dacă nu are suficientă putere interioară și nu este conștientă că tocmai este supusă unui abuz emoțional psihologic, se va îndoi și se va retrage cedînd manipulării și violenței psihologice. Lucrul acesta se întîmplă deoarece e greu să ții piept unui agresor cu atitudine de mahala, irațional și cu un delir în care doar vrea să i se dea dreptate, și chiar mai mult, să îți ceri scuze pentru că nu ai înțeles adevărul acestuia, care este unicul adevăr, nu există un altul. Așadar observăm că agresorii își mențin puterea prin înfricoșare și prin abuz psihologic. 

Dacă ne vom uita cu aplecare spre a înțelege ce îl face pe un om să ajungă aici și să utilizeze gaslighting-ul la adresa celorlalți vom descoperi, deloc surprinzător, că au avut parte de o copilărie în care au fost abuzați și manipulați fix în acest fel. Deci o dată este un comportament învățat din mediul formator, al doilea aspect este un mecanism de apărare în scindarea psihică, produs de suferința datorată mediului, un mecanism dezvoltat pentru a se apăra și supraviețui. La vîrsta adultă se manifestă și prin aceste comportamente pasiv-agresive la adresa celorlalți. 

Întîlnim fenomenul de gaslight în manifestări diferite, cum ar fi tonul înabușit care trădează furia mocnită interior, politețea pe care o sesizăm spusă printre dinți, diminuarea reușitelor celorlalți, ambivalența comportamentului, cînd prietenos, cînd distant, poziționarea superioară și inducerea sentimentului că ți se face o favoare dacă ești văzut, inducînd altruismul ca manipulare, mințitul și negarea a ceea ce ei au spus sau au făcut.  

Nu, nu ne înșelăm cînd le sesizăm, chiar sîntem abuzați și cel mai sănătos este să ieșim din astfel de relații, deoarece nu va putea exista niciodată o relație sănătoasă cu un om care nu greșește niciodată (de parcă ar exista un asemenea om) și nu este dispus să facă pași în spate și să reflecteze asupra sieși. Nu, nu ne înșelăm, iar cel mai bun indicator este corpul nostru care semnalizează prin starea de încordare, de atac, de paralizie sau de tensiune resimțită.  Atunci cînd într-un dialog cu cineva trăim aceste stări, cel mai sănătos pentru noi este să ne vedem de drum. Nu va exista cale de compromis deoarece de obicei se asociază și cu trăsături de caracter mercantile, perverse, manipulative, iar pe termen lung ajungem să ne îmbolnăvim. Relațiile în care sîntem condiționați spre a satisface ego-ul imens și irațional, de cele mai multe ori, al altcuiva, în care ni se induce că ni se face un favor și ni se permite să fim prin preajmă au la bază structuri narcisice sau antisociale. Efectul este de suferință psihologică intensă.        

La nivel social întîlnim deseori mentalitatea de tipul: „Vai, ce a pățit săraca! Dar... și ea/el are o parte de vină”, sau „Nu a fost suficient de prudent/ă”, sau „Avea fusta prea scurtă”. Cu siguranță că ați întîlnit deseori diverse remarci care țin de domeniul iraționalului și cu toate acestea se găsește o vină și celui/ei care este partea vătămată. După cum observăm, toate aceste mesaje pe care le auzim deseori și pe care le rulăm fără a fi conștienți de impactul lor în noi, dar și în ceilalți, aduc suferință psihologică, invalidare a persoanei, comunicare pasiv-agresivă, modul condescendent de adresare, disprețul latent. De multe ori aceste forme de comunicare sînt subtile, nu neapărat foarte evidente, astfel încît putem pleca din conversație cu senzația că poate ni s-a părut, că poate nu am reținut sau nu am înțeles noi, problema e la noi, niciodată la cel care folosește violența invizibilă. De altfel, e foarte cunoscut modelul tiparelor cognitive propus de psihiatrul psihanalist Eric Berne, cel care a creat teoria analizei tranzacționale. Unul dintre aceste tipare cognitive după care unii oameni funcționează este: „Eu sînt OK, restul lumii nu este OK”, tipar care, din păcate, aduce multă suferință psihologică și o abordare distorsionată asupra realității. La baza acestui model, de cele mai multe ori, vom observa o structură narcisică, iar în unele situații se poate împleti cu una dintre cele mai urîte trăsături de caracter: perversitatea.

Narcisismul se formează în perioada de pruncie, cînd copilul devenit azi adult a avut parte de îngrijitori indisponibili emoțional, critici, competitivi, care au utilizat comparația ca mod de educare, nemulțumiți de copilul din fața lor, uneori abuzîndu-l și fizic. A trăi într-un mediu unde violența invizibilă este tonul acestuia și a supraviețui mediului este ceva dificil, cu impact major asupra adultului care vom deveni. Fiecare structură umană o va face după putința însușirilor genetice și neurale. Unii vor reuși să rămînă relativ sănătoși, alții se vor încovoia și vor suferi modificări ale structurii de personalitate, de la apariția unor trăsături de caracter de tip pervers ca mecanism de supraviețuire pînă la tulburările propriu-zise ale personalității care implică boala psihică. Narcisicul nu își asumă niciodată nimic, manifestă o mare forță în a deforma realitatea unei situații încît te dezorientează indiferent de cît de evident este adevărul, se victimizează și te va transforma pe tine în agresor utilizînd etichete la adresa ta, căutînd nu numai să te confuzeze, dar și să îți invalideze judecata proprie și, implicit, sănătatea mentală.

Atunci cînd ești invalidat și nevăzut, insuficient iubit, apreciat și mîngîiat, cînd ești umilit și nedreptățit, comparat și niciodată suficient, una dintre rănile pe care le dezvoltăm este rana narcisică ce se va manifesta la vîrsta adultă nu doar prin narcisismul evident de grandoare și posesiune, ci inclusiv prin nevoia de atenție, obținută deseori într-un mod inadecvat și zgomotos, alteori prin acte comportamentale pasiv-agresive, de manipulare, care pot degenera în patologii psihiatrice, odată cu înaintarea în vîrstă. Și aici avem două aspecte: patologii înalt funcționale și patologii decompensate în delir și cu elemente psihotice. Tot aici putem întîlni structurile fanatice. Amos Oz, în cartea sa Cum să lecuiești un fanatic, descrie structura acestora în felul următor: „În cele mai multe cazuri, fanaticii nu știu să numere decît pînă la unu, doi e o cifră prea mare pentru ei”. După cum scrie Oz, un fanatic poate ajunge oricine, această genă malignă e prezentă în firea omenească, devine o structură de personalitate care vrea să aibă dreptate – dreptatea lui care e una subiectivă – cu orice preț. Dar fanaticul s-a transformat așa dintr-o nevoie de a fi văzut, special, din expunerea la traumă în pruncie, deci e un narcisic la baza căruia se adaugă trăsături perverse și disonanța cognitivă. 

Termenul de „perversitate” vine din latinescul „pervertere” care înseamnă a inversa, a schimba sensul. Avem așadar o structură narcisică ce are nevoie de atenție specială, manifestată subtil prin acte de hărțuire morală (cuvinte, comportamente, gesturi, mimică), prin care inversează cuvintele spuse de altcineva, le oferă o interpretare proprie, le scoate din context și le utilizează într-un mod trunchiat, le răsucește pentru a se pune pe sine în valoare și a demonstra că punctul lui de vedere este cel corect și că are dreptate, iar la final îți solicită nu numai să-i ceri scuze, dar și să crezi și să-ți însușești adevărul lui, să fii convins că a avut dreptate, iar tu ai fost într-o uriașă eroare de gîndire. Practic, nu numai că ne invalidează, dar sădește o asemenea confuzie încît ajungem să ne îndoim de propria judecată, dar și de propria simțire, adică un atac atît de subtil la propria identitate încît e greu sesizabil, iar noi riscăm să ne îmbolnăvim.

A trăi în asemenea relații înseamnă, la un nivel biochimic al corpului, o stare de alertă, de permanentă vigilență, de apărare, care implică un stres constant ce riscă să se cronicizeze și să se decompenseze, după un timp, într-o boală de natură psihică sau fizică. Relațiile pe care le avem au un cost, depinde cît de mare este acesta, iar mulți dintre noi, de frica singurătății, acceptăm violența invizibilă. Dar singurătatea nu este cel mai mare bau-bau al vieții noastre, are multe beneficii și, oricum, majoritatea trăim sentimentul de singurătate, fie că sîntem într-o relație, fie că avem statut de celibatar.

Cătălina Dumitrescu, psiholog clinician și psihoterapeut, este autoarea volumului În interior. Momente de întîlnire cu tine însuți și coautoare a volumului colectiv Sîntem sănătoși la minte? Despre sănătatea psihică în România, ambele apărute la Editura Humanitas, în 2022.