„Întîmplare sau destin, nu știu, dar asta e povestea” – interviu cu Mircea CĂRTĂRESCU

Pe 16 aprilie a devenit disponibilă noua ta carte, Creionul de tîmplărie. Prin coincidență, este ziua în care s-a încheiat prima lună de „stare de urgență” și a început a doua. Oamenii speriați se țin departe unii de alții, numără din oră-n oră bolnavii și morții, stau în case și ies doar pînă la colț, cu mască și mănuși. Și exact în acest moment apare această carte a ta, o carte de dragoste pentru literatură. Doar eu simt că această coincidență dă ciudate clarificări raportului dintre viață și literatură.

Dragă Sever, minunea artelor, și a literaturii între ele, e că, deși atît de fragile, rezistă celor mai oribile cataclisme, naturale și istorice, și merg mai departe. Nici cutremurele, nici potopurile, nici epidemiile, nici războaiele, nici vremurile de tiranie n-au oprit oamenii să producă frumusețe, așa cum nu i-au împiedicat să se iubească, să gîndească, să caute ceva mai înalt și mai durabil decît ei înșiși. „Cînd armele vorbesc, muzele tac”, spunea vechiul dicton, dar nu e așa. Uneori nu se manifestă, dar nu tac niciodată. S-a scris și s-a gîndit în închisori și-n lagărele de concentrare, se va scrie și acum, în timpul acestei pandemii care, din fericire, nu ne găsește atît de dezarmați cum îi găseau pe oamenii medievali ciuma și holera. Biata mea cărticică ar vrea să fie un semn de dăinuire a scrisului, a scrisului altora, fiindcă e o carte despre ce înseamnă scrisul creativ și cum sînt cei care-l produc. Și, mai mult decît orice, ar vrea să fie o lectură chiar plăcută, destinsă, fără pretenții, parcă făcută pentru această perioadă stranie.

Inițial, am crezut că este o carte despre scriitori, căci ea e structurată în fragmente ce se referă, fiecare, la cîte un scriitor. Repede, însă, înțelegi că e o carte despre literatură. Ce-mi place mult la această carte este că ține un echilibru între operă și autor. Cum știi, unii cred că literatura nu există decît lipită de scriitor și așa se și judecă, la pachet, omul și cartea lui. La noi, după 1990, cu Monica Lovinescu în frunte, un curent întreg de critică a scris în spiritul eticii esteticului. Alții, dimpotrivă, spun că autorul nu contează, e un detaliu. Ce se cere judecată în veac este opera lui, autonomă, desprinsă de el. De-aia spunem: cărțile au destinul lor. Aceste poziții s-au radicalizat în ultimele decenii. Ori, ori. Cartea ta arată, delicat, nu doar că se poate „și, și”, dar că așa, într-un balans niciodată decisiv între scriitor și literatura lui, trebuie să înțelegem fenomenul literaturii, evenimentul literar. Literatura cuiva e același lucru cu biografia lui. Greșesc?

Lumea literară nu mă interesează cine știe cît și nu m-am integrat niciodată în ea. Dar mă interesează foarte tare viețile scriitorilor pe care-i iubesc. Dac-ar fi posibilă călătoria în timp, primii pe care i-aș vizita ar fi cîțiva scriitori din trecut. Mi-aș da pielea de pe mine să stau cîteva minute în preajma lui Eminescu, sau Arghezi, sau Salinger, sau Dostoievski, sau Kafka. Aș vrea să știu cum arătau cu adevărat, cum vorbeau, cum se purtau în viața de zi cu zi. Nimeni cred că nu a spus mai frumos toate astea decît Holden Caulfield: semnul că o carte ți-a plăcut cu adevărat, zicea el, e că la terminarea ei simți nevoia să-i dai un telefon autorului, doar ca să stai un pic de vorbă cu el, cum vorbești cu un prieten. Și cartea mea e un fel de șir de convorbiri telefonice imaginare cu scriitorii pe care-i iubesc, și de la noi, și de aiurea.

Latura morală a biografiilor de scriitori e cu totul altceva. Am vorbit despre asta într-o conferință recentă de la Ateneu. Din păcate, spuneam acolo, nu oamenii cei mai curați scriu cărțile cele mai bune. Printre scriitori sînt tot atîția mizerabili, lași, delatori, mitomani sau invidioși ca și printre sculeri-matrițeri, funcționari, bucătari sau manichiuriste. Scriitorii sînt oameni, cu tot binele și tot răul omenescului din noi. Le putem ierta micile păcate, dar, chiar dac-au scris minunat, e greu să le uităm abdicările morale grave, de pildă colaboraționismul cu regimurile totalitare. Cineva spunea: ai clădit un palat de marmură și chiar în fața intrării ai făcut un closet public. E normal ca și palatul să miroasă. Nu mai cred, cum am crezut multă vreme, că unui scriitor i se iartă orice fiindcă a scris o carte bună. Din fericire, sînt și destui oameni buni și preocupați de binele general printre scriitori. Eu îi prețuiesc pe aceștia în mod deosebit.

Nu mai știu ce mare cititor – G. Călinescu, pare-mi-se, evocîndu-l pe Goethe, cred – spunea că a început prin a citi cărți, apoi a citit autori și în final a ajuns să citească literaturi. Acesta este drumul cititorului spre literatură?

Da, Călinescu spunea că el citește literaturi. Dar asta sună atît de rău și profesional! Eu nu citesc literaturi, citesc cărți. La întîmplare, ce-mi cade-n mînă. De multe ori scot cîte-o carte din bibliotecă doar ca să-mi arunc o privire, și după o oră sînt tot acolo, sprijinit de raftul cu cărți, citind fascinat. Îmi permit să fac asta, pentru că am deja format în mine sistemul literaturii. Știu ce-mi trebuie. Totul, deși pare întîmplător, cade ca prin minune pe interesele mele. Dacă scriu la o carte, tot ce citesc e-n funcție de ea. Nu citesc literaturi, citesc literatura din fiecare carte, cum nu mîncăm o plantă în întregime, ci doar fructul ei. În mijlocul unei ere mediatice, cartea face toată diferența: trebuie să muncești ca să ajungi la fructul ei, nu-l primești de-a gata. Bucuria lecturii nu stă-n cartea propriu-zisă, ci-n efortul total al minții tale de-a ajunge în miezul ei, de-a o percepe în forma ei și de-a o pricepe în conținut. Nu poți iubi ceva dacă nu-l înțelegi. Iar literatura e mai greu de-nțeles, presupune o implicare mai mare decît în orice altă artă. Cititorul scrie cartea alături de scriitor, de-aici imensa satisfacție a lecturii.

Este cartea aceasta exercițiul tău de admirație? Întreb cu gînd direct la cunoscuta carte la lui Cioran.

Spune-mi ce admiri ca să-ți spun cine ești. Nu ce urăști sau ce disprețuiești. Eu admir ceea ce nu pot face eu însumi. N-aș putea scrie nici Veacul de singurătate, nici De veghe-n lanul de secară, nici Ingeniosul bine temperat. Nu m-ar ține puterile. Pentru cei care le-au scris am o admirație totală, ei sînt eroii mei, pe lîngă alte sute de poeți și prozatori. Iubesc diversitatea literaturii, faptul că și un haiku de cîteva silabe, și Divina Commedia sînt poezie. Că se poate scrie în mii de feluri, toate legitime, cum e infinit diversă lumea vie. Auzi de-atîtea ori: „Asta nu e poezie”, sau „Nu așa se scrie un roman”. Sînt o mulțime de resentimentari, sectari și extremiști care cred că literatura e doar ceea ce scriu ei. Dar scrisul fiecăruia dintre noi, oricît de vastă ne-ar fi inspirația, e doar o picătură în marea literaturii, doar o plantă într-o uriașă pădure.

Mircea Cărtărescu, sînt impresionat de cît de mult îl poți iubi pe Eminescu. Sînt gelos că îl iubești mai mult decît mine și credeam că așa ceva nu se poate...

Eminescu e mereu în pericolul de-a ajunge o iubire obligatorie. Cînd eram profesor de școală generală am corectat lucrările de la o olimpiadă de literatură. Tema din acel an era „De ce îl iubim pe Eminescu?”. Iată prezumția de iubire obligatorie, ca munca forțată în unele pușcării. Printre zecile de lucrări despre „luceafărul poeziei românești” am întîlnit atunci și una, strălucită, cu titlul „De ce eu nu-l iubesc pe Eminescu”. O demonstrație coerentă a cuiva care, din motive pe care putea să le exprime cu eleganță, nu-l iubea pe poet. Atunci mi-am zis că mai există speranță. Profesorul care corectase înaintea mea îi dăduse nota 1. Eu i-am dat nota maximă pentru insubordonare intelectuală și curaj etic. Nimeni nu trebuie iubit. A iubi e un risc individual, nu de masă.

E un destin teribil pentru Eminescu să fie poet național. Sînt convins că e ultimul lucru pe care să și-l fi dorit: mormînt bogat, covoare și flamuri. Aș propune să ne-ntoarcem la Alecsandri pentru rolul ăsta. Să-l lăsăm pe Eminescu să fie doar un poet, ca să-l putem iubi (sau detesta) doar pentru poezia lui. Mă doare îmbrăcarea acestui om într-o platoșă de marmură. Cui i-ar plăcea să trăiască sau să moară așa? Gîndiți-vă la Blecher, la marii împachetați în ghips din spitale. La figurile de ceară din panopticum.

Sînt multe de spus despre Eminescu, om și poet încă greșit înțeles după tone de exegeză. Aici am să spun doar că, da, dintre toți oamenii trecutului, pe el l-aș vizita primul dac-aș putea călători în timp.

Scrii aproape exclusiv despre scriitori morți. Te îngrozește faptul pe care-l remarci la un moment dat, că generația ta este astăzi mai mult în cimitire decît la masa de scris. Te salvează literatura de groaza unui asemenea bilanț?

Nu ai dreptate nici măcar pentru cartea asta. Cîțiva dintre scriitorii despre care-am scris în Creionul de tîmplărie sînt alive and kicking, din cîte știu: Svetlana Cârstean, Cezar Paul-Bădescu, Ana Maria Sandu, Olga Tokarczuk etc. Altfel, e într-adevăr foarte trist că optzeciștii s-au înjumătățit deja, ca un pluton desantat în D-Day pe o plajă din Normandia. Știu că fiecare generație piere mai curînd sau mai tîrziu, cu doi-trei patriarhi supraviețuitori, dar mai toți colegii mei s-au dus pe la 50 de ani, cînd erau în toiul scrisului lor. Gheorghe Crăciun tocmai dăduse cel mai bun roman al lui. Traian T. Coșovei își scria cele mai bune versuri. Optzeciștii sînt clasicii de azi, și sper ca generațiile tinere să-i prețuiască, atît cît îi mai au printre ei. Nu sînt oameni răi, și cei mai mulți sînt consistenți literar. Ei le-au deschis drumul celor tineri, literatura noastră nouă începe cu ei.

Am descoperit ceva interesant la cititorul care ești. Ai început, în adolescență, prin a-i gusta pe avangardiști și, după ani de lectură, ai ajuns înapoi la clasici și „pre-clasici”. Școala îi îndrumă pe elevi să citească pe traseul invers, cum știi: începem de la Ienăchiță și mergem cronologic pînă la Cărtărescu. Crezi că e mai util parcursul tău decît cel didactic?

Școala le face pe toate pe dos. Și apoi se miră de ce tinerii nu se lasă educați. Într-adevăr, traseul logic în studierea literaturii este de la contemporani către clasici. Cu cît un scriitor e mai îndepărtat în timp, cu atît e mai dificil de înțeles și asimilat. Să-l înțeleagă pe Sorin Gherguț, pentru un tînăr de azi, e infinit mai ușor decît să-l înțeleagă pe Iancu Văcărescu. Trecutul e ca o fîntînă, nu ca un turn. Trebuie să cobori în el, nu să urci din fundul lui. De mult mă bate gîndul să țin un curs după acest principiu. Dar nu cred că mai am timp pentru asta.

Nu crezi în mitul „vieții literare”, dar îți amintești cu vădită plăcere de cenaclurile prin care ai trecut de cînd erai în liceu pînă la deplina consacrare. Nu-ți plac șprițurile și trăncănelile, boema pînă-n zori, cu alcool și tutun. Dar îți plac conclavurile de scriitori cu lecturi reciproce. Nu-ți place cîrciuma cu scriitori guralivi, dar mergi la tîrguri de carte și festivaluri literare. O viață literară, prin urmare, este necesară chiar și pentru un solitar ca tine. Vorba lui John Donne, nu sîntem insule, toți ținem de un continent. Ce înseamnă, de fapt, singurătatea unui scriitor, cînd el există doar dacă „se varsă” în acest imens fluviu numit literatură, unde se strîng, în cele din urmă, toți scriitorii, indiferent dacă sînt geniali sau stupizi?

Paradoxul e că ajungi în acest fluviu numai dacă rămîi singur. Nimeni nu scrie cu cinci inși aplecați peste umărul lui. Scrisul este singurătate, singurătate asumată. Fiecare autor, chiar și boemul, știe că nu la cîrciumă scrie, ci acasă, în singurătatea inimii lui, acolo unde nu ajung zgomotele lumii, așa că-ți poți auzi vocea interioară. Ca și schizofrenul, scriitorul aude voci, este esența scrisului. Cui îi place starea de sănătate psihică poate să se facă cel mult scriitor comercial (ăștia au o sănătate de invidiat). Dar dacă simți că, vorba lui Freddie, „I’m going slightly mad”, e poate semnul că ți se dă o șansă.

Nici nu știu dacă mai există o viață literară la noi. Autorii se văd, e drept, pe la festivaluri și colocvii, dar n-am mai văzut școli, grupuri, manifeste literare, cenacluri, nu știu nici dacă mai e vreun loc unde se adună scriitori, cum era restaurantul Uniunii Scriitorilor pe vremuri, sau cel al Muzeului Literaturii mai încoace. Nici pe Facebook nu prea văd polemici sau aderențe la grupuri. Fiecare își promovează cărțile lui și asta-i tot. Cît despre critică, să nu mai vorbim. Dar poate nu mai sînt eu la curent cu starea lucrurilor.

Ai conduce azi un cenaclu?

Asta mi-ar mai lipsi. Am condus unul singur, pe vremuri, și nu-mi pare rău deloc. Au ieșit autori foarte buni de-acolo. Azi mi-aș pune însă întrebarea: în ce lume îi arunc pe tinerii ăștia? Ce mai înseamnă literatura azi, decît o condamnare la pauperitate și irelevanță? Cîțiva prieteni țin cursuri de Creative Writing, ceea ce e frumos și nobil. Dar și cei mai buni studenți ai lor au mari probleme de afirmare, chiar după ce reușesc să publice. Ce-nseamnă să publici un roman în 700 de exemplare, sau o carte de povestiri în 500 de exemplare? Proza scurtă e un gen extraordinar, eu îl prețuiesc ca și pe roman, dar ea te condamnă la obscuritate dacă nu ești cu adevărat foarte bun. Și de multe ori și dacă ești. Pentru că n-am intrat în jocuri literare și nu am condus instituții, nici nu pot ajuta scriitorii tineri cît aș vrea. Dar, am mai spus-o, n-aș vrea să am acum 30 de ani și să intru în arena literară românească. Pentru scriitori, azi e mai greu decît oricînd în cei 40 de ani pe care-i știu pe pielea mea din literatura noastră.

Niciodată nu am crezut în acest simpatic ritual de familie în care copilului de un an, la „tăierea moțului”, i se pun în față obiecte pe-o tavă, el întinde mînuța și apucă ceva, cu un gest imprecis care, însă, i-ar indica precis vocația. De aceea, povestea creionului de tîmplărie din cartea ta m-a uimit. La un an, tu ai luat de pe tavă creionul de tîmplărie al unchiului tău. În paranteză fie spus, familia ta a exclamat: „O să ajungă tîmplar!”. Asta e chiar amuzant astăzi. Dar revenind la ritual, ce a luat de pe tavă Gabriel?

A, nici eu nu cred, dar naiba știe... Nu sîntem noi oamenii cei mai deștepți de pe pămînt. Poate e ceva și-n ritualurile astea. Cineva din familia mea, nu spui cine, a luat de pe tăviță, la „ruperea turtiței”, mai întîi banii, apoi păhăruțul de vin, apoi un inel de aur, și totuși a ajuns cea mai morală și mai dezinteresată ființă. Cît despre Gabriel, nu mai țin minte, dar trebuie să fi luat șurubelnițe, patente, letconuri, fiindcă de cînd îl știu tot meșterește în burta computerelor, încurcîndu-se-n mațele lor multicolore.

Cît despre mine, am povestit și eu, în cartea asta, ce mi-a spus mama: nașul meu, un oltean șmecher care făcea coșciuge, și nașa, bihoreancă de două ori cît soțul ei, cu sărmăluțe-n cap, mi-au întins tava, pe care erau nelipsitul pahar (aveam să fiu oare bețiv?), păpușica cu rochie de burete (afemeiat?), banii (or să tragă la mine?) și mai multe scule (o să ajungă croitor, lăcătuș, cizmar?). Dar nașul avea după ureche, permanent, poate și-n cadă, și la masă, creionul de tîmplărie. Nu l-am văzut, mai tîrziu, niciodată fără el. Poate se născuse cu el după ureche. Aplecîndu-se spre mine, creionul i-a căzut pe tavă, iar eu l-am înhățat aproape-nainte de-a ajunge acolo, între lucrușoare. Nici nu m-am mai uitat la celelalte obiecte, eram fascinat de creion. N-am mai luat nimic altceva. Firește, s-a răspîndit zvonul că aveam să mă fac tîmplar, ca nașul. Nu cred că lumea aia pestriță din Colentina știa de scriitori sau desenatori. Întîmplare sau destin, nu știu, dar asta e povestea. Am încălecat pe-o roată și v-am spus-o toată. 

a întrebat Sever VOINESCU

Foto: E. Enea