Îndrumar pentru luarea și amînarea deciziilor - cele 6 metode
Pe baza experienței de a nu fi citit cărți de dezvoltare personală în ultimii 15-20 de ani, completată cu o listă de lecturi beletristice și filosofice absolut nepractice, precum și cu numeroase acțiuni exagerate la care m-am dedat în toată această perioadă, căci să recunoaștem că nimic nu e mai echilibrat decît a exagera pe rînd cu toate cîte facem, întocmesc aici un scurt compendiu de metode pentru luarea și amînarea deciziilor, folositor prin ideile pe care le prezintă sau măcar prin faptul că va provoca pe loc reacții de respingere - ce va fi vom decide fiecare din mers.
1) Metoda destinului invers constă în a te munci pînă la epuizare ca să ghicești dacă ceea ce pare că trebuie să faci este ceea ce ar trebui să faci cu adevărat sau dacă totul e numai o capcană a sorții, o ispită, un semn care să-ți arate că ar fi mai bine să te porți exact pe dos, metoda implică privirea în viitor ca într-un desen capcană, fără a ști dacă trebuie să-ți focalizezi privirea asupra liniilor sau asupra spațiilor dintre ele, cele două scenarii, cam ca negativul și pozitivul unei fotografii, diferă destul de mult, destinul ni-l facem singuri sau ne e scris, întrebarea e veche și răspunsul ne epuizează zi de zi, ca să putem afla ce ne e scris avem atît de multe de hotărît pe cont propriu înainte.
2) Metoda așteptării americanilor, conștiincios practicată în a doua jumătate a secolului trecut și utilizată cu pasiune și în zilele noastre, presupune așteptarea unui erou necunoscut care să ne salveze și se derulează pe parcursul unei lungi perioade de timp în care nimic semnificativ nu are să se întîmple, în afară de o atrofiere progresivă a mușchilor hotărîtori, folosiți pentru luarea deciziilor, timpul trece, salvatorul nu mai vine, sîntem noi cu noi, tot așteptînd și îngreunîndu-ne situația, e din ce în ce mai clar că salvarea nu poate veni decît din exterior, mămăliga nu explodează niciodată, cu excepția cazurilor în care o face.
3) Metoda tabelului pragmatic, cu multiplele sale variațiuni, propune facerea și refacerea de tabele cu plusuri și minusuri pentru fiecare scenariu aflat în analiză, prin completarea succesivă a acestora realizăm de fiecare dată că putem imagina tabele de complexitate tot mai mare, care acoperă și mai bine speța noastră, prin prelucrarea lor amănunțită vom obține o precizie crescută a calculelor, putînd chiar să sperăm la descoperirea unei demonstrații matematice care să ne poată purta, fără dubii, dacă am completat suficiente tabele, către decizia care ne convine.
4) Metoda capului în pernă este, de asemenea, la limită, una științifică, ea implică a evita să-ți pui în fiecare noapte un film ca să poți adormi și, în schimb, propune stingerea demodată a luminii și așezarea în pernă a capului, întocmai ca pe vremurile lipsite de internet și televiziune, cînd oamenii nu aveau altă opțiune decît să se gîndească noaptea la ce fac ziua, în practicarea acestei metode se recomandă consumul limitat de alcool ori, dacă nu avem încotro, cel puțin degustarea pe lumină, căci noaptea e pentru gînduri, dacă timp de șapte seri consecutive rumegi cu capul pe pernă aceeași idee, iată, ai luat o decizie.
5) Metoda aruncării monedei presupune un pariu cu noi înșine, atunci cînd avem de ales între două variante stabilim că prima e marca și a doua e banul, ce pică aia facem, fără alte comentarii, se ia moneda în mînă, se aruncă în aer, ce va fi va fi, moneda va descrie o mișcare aproape verticală, pe o durată ce vă părea întotdeauna mai mare decît este, monedele au apărut în secolul al VII-lea înaintea erei noastre și au trăit vremuri de glorie pînă de curînd, acum însă au pierdut totul în fața bancnotelor, ce să mai vorbim de carduri și plăți cu telefonul, practic o monedă nu mai folosește decît la luarea deciziilor, cît timp e în aer te trezești că știi de fapt ce vrei să cadă, marca sau banul, iată, nici nu mai e nevoie de aterizare, știi ce ai de făcut, deja ai decis.
6) În încheiere, metoda recunoașterii gîndurilor, cea mai dificilă, însă prezumtiv cea mai eficientă, propune parcurgerea succesivă cu succes a două faze esențiale, mai întîi exercițiul sincerității cu sine și apoi punerea în practică a concluziilor sale, de-a lungul istoriei se remarcă o înclinație specială a umanoizilor pentru a bifa vioi căsuța sincerității și a nota „dar nu se poate” în cea a trecerii la treabă, este însă dificil de precizat, în primul caz, dacă oamenii sînt sinceri cînd zic că sînt sinceri și, în cel de al doilea, dacă chiar nu se poate sau zic numai așa.
Ștefan Teișanu este antreprenor cultural interesat de dezvoltarea orașelor, co-fondator al asociațiilor Centrul Cultural Clujean, Fapte și Nord.
Foto: flickr.com