In memoriam: Simona Cioculescu

Am avut bucuria să îi cunosc pe Simona și pe Barbu Cioculescu încă din timpul cînd eram studentă. Erau buni prieteni cu părinții mei și veneau adesea la noi în vizite de neuitat. Afecțiunea lor mi-a ținut de cald toată viața și frumusețea lor sufletească mi-a luminat totdeauna ființa, dîndu-mi curaj și putere de-a lungul timpului.

Și Barbu, și Simona erau colegi cu tata la Institutul „Călinescu“, iar treptat iubirea lor pentru el și pentru mama i-a făcut să își dorească să îi aibă ca nași la botezul fiului lor, Șerban. Așa că ne-am și înrudit. Deși Barbu era protagonistul serilor noastre, încîntîndu-ne cu talentul și farmecul lui de neîntrecut povestitor și artist, Simona era cea care îl inspira și îl făcea să se simtă în largul lui. Avea darul ca, prin prezența ei luminoasă și tonică, să creeze în jurul soțului ei o aură de veghe și de atenție iubitoare care îl înflorea permanent, în chip miraculos. Era ea însăși o foarte distinsă intelectuală, cercetătoare în domeniul istoriei literare, eseistă și înzestrată traducătoare, fapt care contribuia în egală măsură la minunata armonie din fericita lor căsătorie. A lucrat din 1975 la Muzeul Național al Literaturii Române, unde s-a remarcat prin entuziasmul și devotamentul cu care a slujit valorile culturii noastre. Zîmbetul ei cald, vioiciunea și agerimea minții o făceau să fie iubită și admirată de cei cu care lucra, oriunde s-ar fi aflat.

În ultimii trei ani s-a dedicat trup și suflet îngrijirii soțului ei, iar după stingerea lui din viață a dovedit aceeași  incomparabilă discreție și demnitate în suferință, calități care pentru mine au făcut-o unică. M-a sunat de atunci de cîteva ori și vocea ei ieșind din surdina melancoliei avea aceeași tonalitate vioaie și caldă. Amintirea acestei extraordinare prietene mă va însoți ca un parfum adînc și totodată înviorător, pînă în clipa cînd îi voi fi și eu alături, în nevăzut.